Oare sunt in stare sa am o familie?
De curand m-am despartit de barbatul cu care am avut o relatie timp de 3 ani, dar care era insurat. In aceasta relatie ne-am vazut cand am apucat, am avut foarte putine nopti petrecute impreuna, dar comunicarea ne-a ajutat sa continuam. Nu a fost zi de la Dumnezeu in care sa nu vb la telefon sau pe internet. In special la telefon. Am fost si la distanta, ne vedeam de doua ori pe luna… sau in week-enduri cand ma duceam acasa la parintii mei, eu fiind la facultate la Bucuresti. In ultimul an am plecat cu serviciul in strainatate, insa acest lucru nu ne-a impiedicat sa tinem legatura. Acum totul s-a stins… Si nu pentru ca nu ne iubim, ci pentru ca am ajuns amandoi la concluzia ca nu avem niciun viitor impreuna. Ca el nu se va putea ridica niciodata la nivelul meu, nu are niciodata bani, nu are nicio facultate facuta. Pur si simplu avem gusturi diferite, mediile de cultura in care traim sunt diferite. Si nu eu am ales despartirea, el a decis ca nu poate sa faca fata cerintelor mele. De exemplu, sa foloseasca internetul atat de mult ca mine. Nu ii place. Iar asta a dus la o lipsa comunicarii dintre noi. Este si foarte mare diferenta de varsta dintre noi: 15 ani, si acest lucru a inceput sa se vada. Sufar foarte mult ca nu mai suntem impreuna, mi-a umplut sufletul 3 ani de zile, timp in care nu am mai fost cu nimeni. Doar el m-a iubit asa cum sunt. Mi-a acceptat toate toanele. Insa nu am facut o criza din despartire… ma asteptam sa se intample mai devreme sau mai tarziu. Am fost amandoi constienti de faptul ca odata si-odata se va termina. El mi-a spus de la inceput ca nu isi va lasa niciodata familia din cauza copiilor. In fine… cand am venit aici am incercat sa rup relatia cu el, deoarece simteam ca devin dependenta de el. Insa el m-a tot cautat si ne-am impacat, asa de la distanta. Anul trecut cat am fost plecata ne-am vazut de 4 ori. Vroiam sa o iau de la capat, imi doream sa il uit si sa intalnesc pe cineva, ma gandeam ca totul se va aseza in viata mea. Dar nu a fost asa. A trecut un an si nu am gasit inca pe nimeni. El nu m-a impiedicat niciodata sa ies in oras, am iesit dar tot nu am gasit pe nimeni. Inainte sa il cunosc mai cunosteam baieti, ma cuplam, dar nu am avut niciodata o relatie serioasa si de lunga durata. Singura relatie din viata mea a fost cu el, insa aceasta nu a fost o relatie normala. Ma uit in jur la prietenele mele si le vad fericite cu iubitii lor. Incep sa imi pun intrebari daca nu cumva am o problema, de ce nu reusesc si eu sa am o relatie normala, sa gasesc pe cineva cu care sa am o relatie fericita? Pe de-o parte ma sperie gandul acesta, pentru ca nu stiu cum este sa ai o relatie serioasa. Nu ma vad in stare… mi-e frica. Nu ma simt in stare sa tin un barbat langa mine. Sunt posesiva, vreau sa imi controlez partenerul, sa detin eu controlul in relatie. Nu stiu cum fostul meu partener a rezistat atata langa mine. Nu cred ca voi mai gasi unul ca el, sa ma suporte. Imi spunea de multe ori ca sunt absurda, insa ma accepta asa cum eram. Acum nu imi doresc decat sa se schimbe ceva in viata mea, sa fie mai frumoasa. u imi place viata pe care o am, desi am un serviciu bun, calatoresc destul de mult, imi fac toate poftele. Insa lipseste ceva, nu ma simt implinita. Cum as putea sa gasesc pe cineva care sa fie aproape de sufletul meu? Oare barbatii iubesc? Mi-e frica sa imi gasesc un barbat care sa ma faca sa sufar, nu am incredere in ei. Mi-e frica ca voi sta mereu cu grija unde este, cu cine, ce face, daca ma inseala, daca nu o sa ma iubeasca? Imi pun tot felul de intrebari nebune! Pe de o parte imi doresc foarte mult sa imi gasesc pe cineva care sa imi umple golul din suflet pe care l-a lasat fostul. Insa nu gasesc pe nimeni si mi-e si foarte frica. Incep usor usor sa ma apropii de varsta de 30 de ani si nu am avut o relatie serioasa! Oare sunt in stare sa imi intemeiez o familie? Nu mi-am petrecut niciodata o zi intreaga din viata mea cu un barbat! Nu sunt capabila…
Intrebare pusa de: Talmaciu, 24
Raspunsul psihologului:
De unde stiti ca nu sunteti capabila daca nu ati facut-o niciodata?! M-a surprins scrisoarea dvs prin prezenta atator frici si temeri. Oare de unde vin ele?! Ce istoric au?! Au fost prezente vreodata si in timpul relatiei trecute? Dar inainte?!
Aveti vreun raspuns la ele, ati putea incerca sa gasiti cauza, va trimite cu gandul la ceva, seamana cu altceva? Care este istoria dv de viata? Care a fost rolul femeilor in istoria dvs familiala (pe filiatie feminina)?
Este posibil ca aceste temeri sa nu aiba o legatura cu relatia de care vorbeati ci cu altceva, cu ceva din istoria, trecutul dvs, din familia dvs ceva ce nu constientizati dar care este acolo.
Cred ca la acest tip de frici de care vorbiti, pe care le descrieti destul de plastic ar trebui o terapie profunda, o sondare abisala, o calatorie catre zona dvs inconstienta.
Pare ca ceva din dvs impiedica stabilitatea, o legatura profunda si ‘serioasa’, pe care o considera amenintatoare asupra propriei personalitati, ca o anulare totala si ireversibila.
Altfel ati pierde controlul. Si acesta este un subiect delicat care reiese din scrisoarea dvs, posesivitatea si controlul pentru a nu fi la randul dvs ranita si abandonata.
Suna destul de traumatizant si inspaimantator, dar suna si repetitiv. Cu ce seamana asta, unde ati mai vazut/intalnit asta?!
Nu cred ca ati putea avea acces constient la aceste productii si conflicte inconstiente decat trecand printr-o terapie psihodinamica (psihanalitica).
