Now Reading
Sa divortez?

Sa divortez?

Sunt o femeie neajutorata si am nevoie de sfatul unui om care ma intelege. Sunt casatorita de 11 ani si am o fetita de 6 ani, singurul lucru bun din aceasta casatorie. Aveam 17 ani cand m-am casatorit, l-am intalnit in discoteca si dupa 3 saptamani s-a mutat la mine. Parintii mei nu s-au impotrivit, se purta frumos cu toata lumea, dar usor,usor, a inceput sa-mi conduca viata fara sa-mi dau seama (e mai mare decat mine cu 9 ani). Am locuit la parintii mei 9 luni, timp in care m-a convins sa nu mai merg la scoala (eram in clasa a 11 a), apoi sa plecam de acasa la ai lui. Am plecat noaptea fara sa spunem nimanui. Acum ca am si eu copil imi dau seama ce a simtit mama cand a vazut camera goala. De-atunci totul a inceput sa mearga prost. Am stat acolo 2 ani, intru-n sat uitat de Dumnezeu, unde mergeam doar la paine, nu cunosteam pe nimeni, nu aveam prieteni, nu aveam serviciu. Pentru el renuntasem la tot. Poate spuneti, e ceva normal! Da,sunt de acord, daca era numai atat! El lucra pe ici pe colo, cum se descurca, eu acasa singura cuc si incercam sa-i fiu pe plac: mancare, curetenie, spalat, gospodarie, haine calcate, treburi de-ale femeii (cu toate ca imi era foarte greu pentru ca mama nu ma pusese la asa ceva pana acum, dar imi era drag). Iar seara cand venea incercam sa fiu dragastoasa, il asteptam cu cafeaua, cu mancarea calda etc. Insa el nu comunica cu mine. Tot timpul era suparat, nervos, agresiv si nu facea ceva fara sa injure. N-am vrut sa dramatizez, am zis ca e ceva de moment, ca e obosit de la serviciu si il lasam in pace. A trecut timpul si am inceput sa purtam dicutii de genul: “Dar tu de ce nu ramai gravida? Nu vrei copil?” Stia foarte bine ca vreau si ca nu sunt de acord cu avortul, dar totusi imi punea astfel de intrebari. Mai tarziu au inceput sa apara reprosurile: ca nu vreau copil cu el, ca am pe altcineva, ca nu-l iubesc… In conditiile in care eu nu stiam ce sa fac sa-i arat ca-l iubesc. Ma ranea mult cand imi spunea astfel de vorbe. Cand ieseam cu el undeva nu aveam voie sa vorbesc cu persoane de sex masculin, chiar daca erau prieteni din copilarie, si daca totusi o faceam (din bun simt pentru persoana respectiva) acasa facea scandal si imi spunea ca am ceva cu el. Dupa 2 ani nu am mai rezistat sa stau acolo, mi-am facut bagajele si i-am spus ca daca vrea sa fim impreuna sa vina dupa mine. De-atunci am stat cu chirie pe unde gaseam oameni cu mila lui Dumnezeu. Dupa inca 2 ani am ramas insarcinata, perioada care a fost foarte dificila. Niciunul nu aveam serviciu, stateam cu chirie, familia nu prea ma ajuta din cauza lui – era vulgar, nu vroia sa accepte niciun ajutor din partea lor etc. Din cauza sarcinii toxice si cu complicatii am interupt relatiile sexuale. Normal a incepu cu alte reprosuri, la modul ca as avea pe altcineva. Deja incepuse sa se umple paharul! Apoi am nascut o fetita minunata care mi-a luminat existenta iar astazi pentru ea traiesc si sufar. Ei bine dintr-o data s-a schimbat radical. Am uitat sa spun ca intre timp isi gasise serviciu.Venea acasa, nu-i convenea nimic, se aranja si se parfuma tot timpul, ramanea mereu peste program, ma agresa fizic si verbal,r elatii sexuale nu mai aveam, gasea tot timpul scuze – ca e obosit, ca nu se simte bine. Si colac peste pupaza a inceput sa-mi spuna ca nu e copilul lui. De cand a inceput sa se comporte asa am stiut de la bun inceput ca are o amanta, iar eu acasa eram sacul lui de box, fara sa tina cont de faptul ca in patut era un copilas. Am tacut, am inghitit si am inceput sa-l urmaresc. Bineinteles ca dupa 1 luna de zile am aflat. Atunci a fost cea mai grea perioada din viata mea. Mi-am dat seama intr-o secunda ce greseala am facut si ca nu e totul roz asa cum credeam eu. Mi-am daruit toata fiinta unui om care nu merita. Ajunsesem intr-un stadiu in care ma loveam singura si-mi provocam durere ca sa nu mai simt durerea provocata de el. De atunci am ramas cu dureri de cap, dar niciodata nu am fost la doctor, de fapt de cand am nascut nu am fost la niciun fel doctor pentru ca “erau amantii mei”. Am plecat acasa la parintii mei, am vrut sa ne despartim dar a venit dupa mine, a cazut in genunchi, plangea si ma ruga sa-l iert ca nu se va mai intampla etc. Ca de obicei l-am iertat, dar i-am spus ca dragostea mea pentru el nu mai exista (de fapt cred ca nu l-am iubit niciodata) si ca de acum incolo ma voi schimba si eu si voi tine cont si de nevoile mele. Am dus copilul la mama, m-am angajat si m-am inscris la liceu al distanta. El s-a purtat frumos cu mine cateva luni, dupa care a inceput sa fie mai agresiv decat inainte, ma injosea, ma jignea. Incerca sa ma descurajeze la fiecare pas pe care il faceam. Eram obligata sa fac sex cu el in fiecare seara, daca nu primeam bataie si reprosuri. Era un cosmar cand stiam ca vine seara sa ma culc. M-am apucat de fumat, am inceput sa consum alcool (moderat nu exces)dar apoi mi-am dat seama ca mie imi fac rau. Simteam nevoia unui suflet langa mine, cineva care sa ma aprecieze asa cum sunt, cineva care sa ma iubeasca, sa ma alinte, sa ma faca sa ma simt femeie… si asa m-am aruncat in bratele primului barbat pe care l-am intalnit. El acasa ma batea, iar celalalt ma saruta pe toate vanataile pe care m-i le lasa. El ma injura, iar celalalt ma alinta cu de toate si uite asa ma imparteam intre ura si dragoste, intre sot si amant pana la un moment dat cand am zis gata. Trebuie sa-mi salvez casnicia, am un copil si nu vreau sa creasca fara tata. Dar astazi sincer nu stiu ce mai vreau. El nu s-a schimbat, eu tot nu am voie sa ies din casa fara el, nu am voie sa vorbesc la telefon. Nu am nicio prietena datorita lui, relatiile cu familia nu sunt asa cum ar trebui sa fie. Am terminat liceul si stau acasa ca nu am voie sa merg mai departe, seviciu nu am voie! Am inceput sa ma intreb ce am voie si ce nu am voie ca sa-l multumesc! Vreau sa termin aceasta relatie si nu pot. Nu stiu de ce! Ma sperie gandul ca ar putea sa-mi ia copilul. Copilul meu nu ar putea sa traiasca la ai lui. Acolo in casa toata lumea consuma alcool apoi se iau la cearta si la bataie. Oricum fetita e speriata de ceea ce a vazut pana acum, pentru ca tot scandalul care il face, il face in fata ei si mi-e frica sa nu-i afectez copilaria. Nu vreau sa ramana traumatizata! Spuneti-mi ce sa fac, cum sa abordez situatia. Am inceput sa nu ma mai pot concentra, capul ma doare tot timpul, vreau doar sa fiu linistita. As uita totul si as face totul cu placere daca si-ar schimba comportamentul. Credeti ca se mai schimba? Avem 11 ani impreuna si nu am realizat nimic. Nu avem nici nunta facuta pentru ca nu sunt impacata eu in sufletul meu. Nu vreau decat sa muncesc si sa-i asigur copilului un viitor, sa poata merge la o scoala buna si sa aiba ce-si doreste. Oare cer prea mult? La o terapie de cuplu nici nu se pune problema sa mergem pentru ca nu ar accepta nici in ruptul capului asa ceva. Credeti ca trebuie sa-mi iau inima in dinti si sa divortez? Multumesc din tot sufletul. Astept raspunsul d-voastra!

Intrebare pusa de: zynga, 28

Raspunsul psihologului:

Nu cred ca o terapie de cuplu ar functiona, dar o terapie individuala, da. Ar fi o terapie grea, de durata, dar ar functiona. Intr-un sfarsit, s-ar obtine rezultate semnificative.
Ma refer bineinteles la terapia dvs. Un divort nu ar rezolva mare lucru. V-ati mai despartit de el si v-ati intors inapoi. Dar o terapie ar fi altceva. O terapie v-ar putea ajuta sa va despartiti de convingeri limitative, de tipare de gandire si de comportament disfunctionale si de atasamente nesanatoase. V-ar ajuta sa intelegeti felul in care functionati, in care faceti alegeri, iar aceasta intelegere va va permite sa va eliberati de ceea ce va face rau.
 

View Comments (0)

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Scroll To Top