Viata grea…
Am ajuns in momentul in care chiar cred ca am nevoie de un psiholog. Am 32 de ani, sunt casatorita si povestea mea incepe cam asa… M-am casatorit cu sotul meu acum 4 ani, dupa 8 luni din momentul in care ne-am cunoscut. Ne-am cunoscut pe un site de matrimoniale, amandoi ne aflam in Bucuresti in perioada respectiva. Dupa cateva luni de la casatorie, am decis sa ne mutam in orasul meu natal. Momentul in care noi ne-am mutat in provincie, a coincis cu venirea in tara a tatalui meu, plecat de 10 ani in Statele Unite. A fost o perioada de cosmar, datorita certurilor pe care le aveam in fiecare zi in familie – tata era tot timpul nemultumit si nu se putea impaca cu ideea ca s-a intors acasa, intrucat in SUA, lasase o iubita. Certurile au continuat si dupa ce am ramas insarcinata, astfel incat din cauza tensiunii din famile, a stresului, am pierdut sarcina la 23 de saptamani. Au fost clipe cumplite, a fost o nastere propriu-zisa, cu multa durere fizica dar mai ales psihica. Totul s-a intamplat foarte repede, iar ceea ce nu-mi pot ierta este faptul ca nu am vrut sa vad copilul. Dupa cateva luni am ramas din nou insarcinata. Timp de 9 luni de zile am stat numai in pat pentru a nu pune in pericol sarcina. 9 luni am luat Diazepam, de 3 ori/zi. Dar certurile din familie au continuat. Am nascut, insa momentul care ar fi trebuit sa fie cel mai fericit din viata mea, s-a transformat intr-un cosmar. Copilul meu s-a nascut cu Sindrom Down. Mi-am dat seama de acest lucru, in primele secunde cand l-am vazut. A fost cumplit, am avut o cadere nervoasa puternica, voiam sa mor sau sa moara copilul, nu voiam sa-l accept. Dupa prima zi in care a stat cu mine in spital, am inceput sa-l vad asa cum este: puiul meu. Am avut de luptat insa cu familia mea si a sotului care au fost impotriva acestui copil. Socrul meu a venit in spital ca sa ma convinga sa-l las acolo pe baiat. Ai mei la fel. Pana la urma, am incercat sa-i conving de faptul ca acest copil va pleca cu mine, si daca nu se poate acasa la ei, atunci, in alta parte. Ajunsi acasa cu baiatul, parintii mei si-au schimbat total atitudinea, il iubesc foarte mult pe copil. Insa, ei nu accepta faptul ca are nevoi speciale. Il iubesc asa de mult, incat il vad perfect. In toata aceasta perioada, certurile dintre parintii mei sunt la fel de intense, iar eu sunt umarul pe care se plange toata lumea.Tata intre timp s-a imbolnavit de cancer, a devenit foarte rautacios, paranoic… singurul impotriva caruia nu are o astfel de atitudine este copilul meu. Noi am decis ca pentru binele copilului sa plecam din tara, asa ca, acum suntem in Germania, unde am considerat ca putem oferi o viata cat de cat normala celui mic. Problema este insa ca eu am ajuns la o limita. Sunt atat de satula de tot, incat am devenit foarte irascibila, iar asta a dus de multe ori la certuri intre mine si sotul meu. In plus, el nu a mai fost atent cu mine, nu m-a mai tinut de mana, nu ma mai saruta… Azi ne-am certat rau si mi-a zis ca de acum totul s-a terminat si ca vom ramane impreuna doar pentru copil, dar din partea lui pot sa dorm unde vreau de acum. Simt ca viata mea s-a terminat, ca atat el cat si parintii mei m-au distrus, incet si putin cate putin. Intotdeauna m-am simtit oaia neagra a familiei, iar fratele meu a fost febletea lor. Cu sotul meu simt ca nu am realizat nimic… avem impreuna un copil bolnav… atat. De fiecare data cand am incercat sa facem ceva, nu s-a putut, ba din cauza ca e el bolnav (lupus) ba din cauza ca nu s-a simtit in stare sa faca lucrul respectiv, avand un respect de sine foarte scazut. Azi mi-am petrecut aproape toata ziua in pat gandindu-ma unde sa fug sau cum sa ma sinucid, viata mea nu mai are niciun farmec… Imi iubesc copilul enorm si stiu ca are nevoie de mine
Intrebare pusa de: MARIS, 32
Raspunsul psihologului:
In jurul dvs exista multi oameni bolnavi, iar dvs sunteti nevoita sa-i duceti in carca. Pareti inconjurata de persoane care va cer sa le oferiti “un umar pe care plange toata lumea,” asa, ca o mamica universala.
Insa cine ar putea sa va ofere si dvs un suport? Ati putea sa apelati la un terapeut care sa va ajute sa va descurcati mai bine cu problemele din viata dvs. Pare ca sunteti deprimata si deznadajduita, in sinea dvs exista anumite nevoi conflictuale si situatia dvs este prea complexa ca eu sa-mi dau cu parerea de la distanta.
Eu nu stiu ce altceva sa va spun sa faceti, pentru ca, in opinia mea, nu se pune problema de a face ceva, ci de a capata taria, simtirea si cunostintele de a va da seama dvs insiva ce va doriti sa faceti si care este drumul optim pe care il veti urma.
As putea sa va incurajez, spunandu-va ca, in urma unei terapii psihanalitice, veti dobandi puterea de a va construi o viata mai apropiata de ce va doriti, asa incat sa nu va mai simtiti o victima in deriva pe meandrele imprevizibile si uneori nedrepte ale vietii.
