Nevoia de a avea sens în viață este baza psihoterapiei

Unul dintre titanii psihoterapiei universale, Irvin Yalom, este cel care a perfecționat o orientare în psihoterapie cu real succes printre cei care vin la cabinet cu anxietate legată de boală, de moarte, de pierdere sau, pur și simplu, cu o senzație de vid interior. Este vorba despre psihoterapia existențială.

Irvin Yalom este celebru pentru poveștile sale de adâncă sensibilitate, inspirate din viețile pacienților care au devenit, astfel, personaje de literatură de neuitat.

De la cei care i-au trecut pragul cabinetului, pe care i-a asistat cu răbdare și cu infinită atenție în demersul lor de autodescoperire, Yalom a învățat că povestea coerentă despre sine, așezarea lucrurilor într-o matcă, dar mai ales în matca proprie, cea care are sens pentru persoana respectivă, este cel mai mare dar pe care oamenii și-o pot face lor înșilor.

În sensul acesta, psihoterapia, odată sau de mai multe ori în viață, este un dar pentru sine, un timp dedicat numai persoanei celei mai apropiate: noi înșine.

La ce servește filozofia și la ce sunt bune ideile?

Putem spune cu destulă certitudine că omul s-a aplecat dintotdeauna asupra vieții, căutând un sens în evenimentele adesea absurde, pentru a se liniști, pentru a pune lucrurile în ordine.

Lucruri de neînțeles precum moartea unui copil, suferința inocenților, boala și nedreptatea au alimentat timp de secole gândirea oamenilor. Ele sunt și azi prezente în mințile  oamenilor.

Mereu, nedreptatea a fost un fapt al acestei lumi; mereu, absurdul s-a ivit în viețile altfel coerente ale oamenilor și a fost nevoie ca aceștia să îl îmblânzească, să dea un sens nou unui fapt fără sens.

Pentru că ce sens poate avea moartea cuiva tânăr? Boala psihică a unei rude dragi? Sărăcia chinuitoare sau, pur și simplu, o decizie proastă cu consecințe colosale?

Toate acestea sunt semințe ale absurdului, iar oamenii au fost mereu doritori să le înțeleagă, pentru a se liniști în fața caracterului lor implacabil.

Citește și:

Cum gestionăm corect emoțiile puternice

Agresivitatea online: ce ne facem

Sartre spunea: Suntem propriile noastre alegeri

Oh, dar câtă responsabilitate încape aici! E aproape de speriat. Dacă alegerile noastre ne determină destinul, atunci de ce nu alegem bine? De ce viața o ia la vale atunci când nici măcar nu am ales noi?

Suntem aici, pe planeta Pământ, la dorința părinților noștri, iar din viața aceasta, care ne-a fost dată, trebuie să facem ceva care să aibă sens pentru noi și pentru cei din jur. Ce este acest sens? Să facem copii?

Mulți vin la cabinetul psihoterapeutului regretând copiii pe care i-au făcut la dorința părinților sau la presiunea socială, a grupului.

Să muncim? Atunci de ce vin în cabinet oameni sătui de ceea ce au de făcut zilnic, lucruri care, odată, le plăceau? Plictiseala abstractă, fără obiect, iată ceva de explorat de către psihoterapia existențială.

Romanticii îi spuneau spleen, iar călugării din Evul Mediu îi spunea acedia, plictiseala fără obiect sau „demonul amiezii“. Iată că de secole oamenii încearcă să circumscrie lucruri greu de definit.

Depresia este definită – de cei mai mulți din cei nenorocoși care o experimentează – drept un nesfârșit plictis, lipsă acută de motivație pentru orice.

În stări subacute de depresie și în disforii, psihoterapia existențială – cea în care pacientul încearcă să realoce un sens actelor sale zilnice alături de terapeut poate face minuni.

În cartea sa, Psihoterapia existențială, Irvin Yalom, cel care a structurat cel mai bine acest demers, povestește cazul unui pacient de 25 de ani, atins de o tumoare foarte agresivă. Mike, așa cum îl numește el, a fost trimis la psihoterapie de către oncologul său, pentru că refuza să fie cooperant în tratamentul oncologic.

După 15 minute de conversație cu acest pacient, Yalom realizează că tema predilectă a vieții acesti tânăr fusese independența. De foarte mic, luptase cu orice formă de control; de la 12 ani, se întreținea singur, și la 15 ani, plecase de acasă.

După liceu, a intrat în construcții și a învățat totul despre acest domeniu. A construit câteva case, a cumpărat o barcă, s-a căsătorit și a navigat alături de soția lui în jurul lumii.

Era atras de cultura autosuficientă pe care a găsit-o într-o insulă și voia să se stabilească acolo. Dar cancerul s-a ivit în viața lui și i-a dat peste cap toate planurile.

Era reticent față de chimioterapie nu doar pentru că îi era foarte rău după fiecare perfuzie. În terapie, nu era în stare să spună ce anume îl făcea să fie atât de anxios cu privire la următoarea doză, dar era ușor de ghicit că era ceva legat de lipsa de control și de neputința pe care acele operațiuni asupra corpului său i le sugerau.

Nu suporta să simtă cum acul intră în vena lui, să stea calm până când substanța pătrundea în corp. Deși nu era conștient că se teme de moarte, frica lui de acel ac era o traducere clară a fricii de moarte.

Toată viața lui de până atunci se simțise invulnerabil, și tratamentul îi arăta cât era de vulnerabil, de fapt. Yalom, psihoterapeutul, a reușit să-l determine să finalizeze o primă rundă de terapie, dar pentru a doua pacientul Mike nu s-a mai arătat. A emigrat în insula dorită, chiar dacă soția a refuzat să îl urmeze…

Mike a continuat să se comporte ca și cum cancerul nu ar fi apărut în viața lui. A continuat să aibă același comportament „viteaz“, dar, de fapt, profund nevrotic și dezadaptativ, pentru că nu dovedea decât că neagă noua realitate, foarte neplăcută și de-a dreptul terifiantă, care se ivise în viața lui.

Psihoterapia este menită să schimbe ideile și comportamentele într-o direcție adaptativă (un termen mai corect decât „bună“, pentru că „bun“ e ceva prea general, este important să se nască un comportament bun pentru persoana respectivă, adaptat noilor realități).

Psihoterapia existențială…

… se bazează pe principiile terapiei psihodinamice, pe psihologia umanistă și pe orientări filozofice. Autorii care servesc scopurilor liniștitoare ale psihoterapiei existențiale sunt Heidegger, Husserl, Dostoievski, Kafka, Camus, Kierkegaard, Nietzsche, Sartre.

Clinicieni europeni de la începutul secolului al XX-lea precum Otto Rank, Karl Jaspers, Ludwig Binswanger au fost cei care au aplicat, avant la lettre, folozofia în practica din cabinet.

Vienezul Viktor Frankl, celebrul autor al ideii că omul este în căutarea sensului și că acesta îl ține în viață, psihanalistul Rollo May și Irvin Yalom sunt alți exponenți de seamă.

Foto: Shutterstock