Banii, psihologul meu si eu

Oprirea analizei, negocierea tarifelor, gasirea unei gratuitati? Criza economica isi face simtita prezenta si in cabinetele psihologilor. Ocazie de a reveni la discutii pe tema banilor, aceasta dimensiune centrala si necesara in relatia terapeutica.

Problema banilor este unul dintre elementele primordiale ale demersului care ne indeamna sa mergem sa consultam un psiholog, fie ca este vorba despre un psihanalist sau de un psihoterapeut. Ezitam adesea din cauza costurilor, cu atat mai mult in perioade de criza sau de somaj. Plata (adesea, foarte ridicata) a persoanei care ne va asculta, ne asigura totusi un raport sanatos. Este vorba despre un schimb. Platim, pentru a vorbi cu cineva competent, care nu ne va judeca, intr-un loc in care nimic din ceea ce vom spune nu va mai fi repetat.

Saverino Tomasella, psihanalist, numeste patru puncte fundamentale pentru ca terapia sa functioneze asa cum trebuie: „Orarul regulat, locul specific, durata sedintei, tariful ei. Sunt elemente care asigura siguranta pacientului, definesc locul fiecaruia si impiedica derapajul. Ele formeaza cadrul terapeutic“. Elsa Godart, psihanalist si filosof, adauga: „A da bani este o bariera contra atotputerniciei terapeutului si simbolizeaza angajamentul pacientului fata de psihologul sau, in tratamentul lui. Este vorba aici despre ceea ce numim «alianta terapeutica»“.

Plata sedintei evita, de asemenea, ca pacientul sa nu se simta, simbolic, datornic in ceea ce il priveste pe terapeut. „Acest lucru se traduce mereu fie printr-o ruptura violenta, fie printr-o relatie de obligativitate, contrara avansarii analizei, intrucat aceasta trebuie, in schimb, sa permita ajungerea la autonomie“, explica psihanalista Luce Janin-Devillars. In fine, regulamentul asigura ancorarea psihoterapiei sau a analizei in realitate. „Banii“, continua Elsa Godart, „inseamna intreruperea principiului de realitate intr-un spatiu in care se spune inconstientul, deci fantasmele.“ Chiar si Freud remarca: „Absenta influentei corectoare a platii prezinta mari dezavantaje; ansamblul relatiilor scapa lumii reale; privat de un motiv bun, pacientul nu mai are aceeasi vointa de a termina tratamentul“.

Pot negocia tarifele?

Raspuns unanim din partea profesionistilor: trebuie mentionata chestiunea banilor inca din momentul in care simtim aceasta nevoie. Si ei fac asta inca de la inceput sau in cursul psihoterapiei. „Sunt foarte ferma“, precizeaza Luce Janin-Devillars, „vorbesc despre tarif inca de la prima sedinta, discutam despre conditiile platii. In ceea ce ma priveste, raspund la toate intrebarile.“

Acelasi lucru este sustinut si de catre Saverino Tomassela: „Abordez cu usurinta acest subiect. Sunt foarte deschis in legatura cu modalitatile de plata, inclusiv tarifele. Suntem multi cei care le ajustam, in functie de posibilitatile pacientilor“. Atunci cand viata devine financiar amenintatoare, terapia nu trebuie sa fie un lux. L., 39 de ani, care a mers la terapie timp de patru ani, isi aminteste despre o negociere a tarifelor. „Psihanalistul meu s-a adaptat situatiei mele financiare, care era instabila, si el a crescut putin pretul sedintelor mele atunci cand am inceput sa castig mai bine.“

Pentru Elsa Godart, «reumanizarea» legaturii intre pacient si terapeut trece, de asemenea, prin bani; realitatea situatiilor fiecaruia trebuie luata in considerare“. S-a sfarsit cu acel timp in care cuvantul „sacru“ cadea din gura psihanalistilor temuti si venerati. „Inca de la inceput“, marturiseste M., 58 de ani, „am negociat. Am anuntat imediat ca pretul era prea mare si am avut castig de cauza. Si nu am mai redeschis subiectul de atunci“.

„Astazi, oamenii citesc multe lucruri, carti, articole. Psihoterapia a devenit un subiect banal. In consecinta, nu se mai tem sa discute despre bani, asa cum nici mie nu imi este teama sa discut sincer despre mizele acestui raport“, confirma Luce Janin-Devillars. Un pacient de 46 de ani isi aminteste totusi cat de mult suferea atunci cand trebuia sa abordeze problema tarifului, care devenise mult prea mare pentru el: „Eram precum un copil terorizat. Aveam impresia ca trebuia sa il tratez ca pe un secret. Ma gandeam la asta inaintea sedintei, iar acest lucru ma paraliza“.

Teama lui pune in lumina un aspect esential: scoaterea la iveala a problemelor inconstiente care se manifesta prin intermediul chestiunilor financiare. „Banii constituie un aspect tabu, la fel ca si placerea si sexualitatea“, observa Saverino Tomasella. „In momentele transferentiale, acest aspect revine la suprafata, pentru a spune ceva, subliniaza o dificultate speciala. Aceasta aparitie la iveala este cea care va permite evolutia spre o solutie a conflictului.“

„Una dintre pacientele mele“, povesteste Elsa Godart, „uita sistematic sa plateasca. Am discutat despre acest lucru, care, bineinteles, simboliza altceva, si anume relatia cu fratele ei, care isi construise o bariera de bani pentru a evita orice relatie afectiva“. Atunci, sa vorbim despre bani! Sa nu ezitam sa facem din ei o problema de bagat sub covor in cabinetul psihologului, sa ii cerem socoteala – ca ne datoreaza ceva – sau sa ii lasam sa semnifice dezaprobarea noastra, daca este nevoie. Este un pas spre autonomie, spre o relatie adulta.

Ar trebui sa platesc in bani lichizi?

In imaginarul colectiv, psihologii nu sunt platiti decat cu monetar si traiesc precum niste crai pe spinarea pacientilor lor. Jacques Lacan a contribuit foarte mult la instalarea acestei mitologii prin comportamentul sau extravagant: „Cu mana in buzunarul pacientilor sau nu“, povesteste Saverino Tomasella, „acest confrate analizat de Lacan, care a avut dreptul intr-o zi la o sedinta in taxi, in timp ce se indrepta spre un spectacol, si nu numai ca si-a platit sedinta, dar a platit astfel si cursa“.

Totusi, unii continua sa ceara pacientilor bani lichizi. Dar numai atunci cand acest lucru are de-a face cu manipularea sedintei: intalniri pierdute, program nerespectat, uitatul de a plati… Manipularea bancnotelor permite, pentru unii pacienti, sa reia contactul cu adevarata valoare a sedintelor lor. Iar acest lucru evita plata problemelor din viata lor sau plata lor de catre anturajul lor.

Nu exista, deci, o regula constanta. De altfel, Elsa Godart contesta regula sfanta a platii cu lichiditati, al carei institutor s-a facut chiar Freud: „In mod evident, in timpul lui Freud, cecurile si cardurile bancare nu existau. Daca ar trai astazi, sunt convinsa ca ar accepta modalitatile de plata moderne“. Deci, daca ne simtim rau in raport cu aceasta cerere, subiectul trebuie abordat. Categoric! Iar daca raspunsul nu ne convine, fara ezitare, „schimbati psihologul!“, ne recomanda Saverino Tomasella. „Este important sa simtiti ca veti putea vorbi fara constrangeri despre sexualitate, despre bani, etc. Aceasta este cheia succesului terapiei.“

Exista o maniera de a plati?

Fiecare psiholog, cu modalitatea sa. „In acest domeniu, cred ca am vazut tot“, ne asigura Luce-Janin Devillars. Ea isi aminteste ca a trebuit, chiar ea insasi, sa asculte de psihanalistul ei, care ii cerea sa puna suma de bani aferenta sedintei intr-un sertar, cu ochii inchisi („Fara indoiala, pentru a nu vedea sumele lasate de ceilalti pacienti acolo.“)! A., 38 de ani, nu a putut suporta felul in care psihologul ei o conducea pana la usa, apoi intindea mana si insotea primirea sumei de bani cu un mic „OK!“ aprobator, care o facea sa se simta „aproape ca un copil de trei ani, felicitat pentru comportamentul lui frumos“. Ea a sfarsit prin a-i trage clapa doamnei, de la o zi la alta, fara niciun telefon.

Fara a uita de acel celebru psihiatru si psihanalist care le cerea pacientilor sa depuna banii intr-un plic ce continea onorariile sale, evitand astfel orice contact fizic cu bancnotele, ca si cum, pentru el, banii chiar aveau un miros, nu neaparat dintre cele mai delicate. El dadea, astfel, toata priceperea lui in interpretarea lui Freud, conform careia banii – primiti sau castigati – sunt asimilati unei simbolistici anale. „El transfera interesul sau fata de aceasta materie pentru o alta materie noua, care se prezinta in viata lui ca un cadou dintre cele mai importante“. Banii devin atunci valoarea insasi a cadoului. Referitor la acest lucru, psihologii nu sunt, deci, scutiti de comportamente ambigue!

Este posibila si gratuitatea?

Christophe André, psihiatru si psihoterapeut din Paris, spune lucrurilor pe nume: „Terapiile sunt niste ingrijiri, ele au ca obiect ingrijirea pacientilor, ajutorarea lor pentru a se simti mai bine; ceea ce nu este obiectul primordial al psihanalizei. Nu putem, deci, rationa bazandu-ne pe aceleasi criterii, adica necesitatea platii ca garant al investitiei lor“. Pentru Christophe André, „ingrijirile din cabinet exclud o mare parte dintre persoanele care sufera si care nu au mijloacele necesare pentru a incepe o terapie“.

In opinia psihanalistului Alain Gibeault, „psihanaliza gratuita este posibila intr-o institutie care ar lua in seama sa functia mediatoare exersata de bani“. Institutia devine apoi garantul cadrului terapeutic, terta parte care evita riscul instrainarii pacientului de terapie.

Christophe André nuanteaza: „Ar fi bine ca pacientul sa plateasca banii si sa ii fie rambursati apoi de Asigurarile sociale, adica de colectivitate. Acest lucru permite intelegerea faptului ca terapiile au un cost, ca spitalul, personalul, calitatea ingrijirilor costa multi bani imputati societatii. Este o responsabilizare“. Si este de concluzionat: „In orice caz, venirea la spital pentru urmarea unei terapii cere un angajament. Nu este placut sa astepti intr-o sala plina cu oameni, sa fii confruntat cu alte simptome… Iar cei care fac acest lucru, care merg o data pe saptamana, inseamna ca intr-adevar au dorinta sa se simta mai bine“.