Calea acceptării

Când am fost invitat să scriu acest articol pe tema acceptării de sine (eng. self-acceptance), am simțit vreme de câteva zile o reținere și am observat cum tot amânam să mă apuc de treabă. Intrigat și puțin iritat de această tergiversare, am decis ca, pe parcursul mai multor sesiuni de practică mindfulness, să observ ce se întâmplă atunci când apar gânduri legate de acest subiect.

Am conștientizat o întreagă sarabandă de gânduri care încercau să-mi „captureze” atenția și de care am reușit, prin diferite practici mindfulness (plasarea deliberată a atenției pe respirație și/sau pe senzațiile corporale), să nu mă las ispitit și să nu le judec, ci doar să le observ.

Una dintre concluziile la care am ajuns a fost că reținerea mea față de scrierea articolului provenea din faptul că acceptarea (în diferitele ei forme și înțelesuri) reprezintă una dintre temele care mă preocupa de fapt de ceva vreme, fără a o fi identificat în mod specific până acum. Mergând mai departe, am vrut să înțeleg ce anume mă face să evit această temă (și implicit scrierea articolului). Mi-am dat seama că eu însumi mai am de lucru la a mă accepta și mi-au venit în minte cuvintele atribuite lui Carl Jung: „Cel mai terifiant lucru este să te accepți complet, așa cum ești”.

În plus, unul dintre motivele pentru care nu-mi place expresia „acceptare de sine” îl reprezintă faptul că este o sintagmă care, pe cât de des este folosită, pe atât de divers este (ne)înțeleasă și interpretată. De aici și un grad ridicat de confuzie în felul în care este folosită, acceptarea de sine fiind considerată sinonimă cu iubirea de sine și/sau cu stima de sine. Personal consider că, deși aceste concepte sunt legate și se influențează reciproc, ele sunt distincte și merită a fi înțelese și abordate separat.

Citește articolul integral în ediția de mai a revistei Psychologies sau abonează-te și primește lunar cadourile pregătite.