Cand un inceput poate fi o continuare
Un incident revelator
Era una dintre primele zile calde ale anului, inceput firav de vara. Artemis a aparut la cabinet ca de obicei: la ora stabilita, impecabil machiata, cu o rochita care ii lasa pentru prima data la vedere bratele. In timp ce discutam despre obiectivele pe care ni le propusesem in urma cu aproximativ patru luni si despre apropierea finalului terapiei, am observat cum se tinea crispata de bratele fotoliului in care era asezata. Am intrebat-o cum se simte in acel moment si mi-a raspuns ca tensionata, refuzand sa imi dea detalii.
A fost foarte transanta si dura in raspunsul dat, ceea ce nu experimentasem cu ea pana atunci. Din tanara binevoitoare si ascultatoare se transformase dintr-o data intr-o femeie dura si transanta (cel putin asta era ceea ce nu vazusem eu pana in acel moment). I-am oglindit aceasta senzatie a mea, moment in care ea s-a ridicat brusc din fotoliu strigand: „Nu sunteti altfel decat niciunul dintre oamenii din viata mea, nu ati inteles nimic despre mine.“ A iesit trantind usa (si uitand sa plateasca sedinta pe care tocmai o incheiasem la initiativa ei).
Am ramas consternata si tintuita in fotoliu pret de cateva minute. Realizam ca ceea ce imi transmisese clienta era adevarat: nu intelegeam nimic. Mi se intampla un lucru despre care niciun formator nu imi vorbise vreodata, nu stiam ce anume TREBUIE sa fac in acel moment: sa fug dupa ea, sa astept, sa-mi continui activitatea si sa las lucrurile asa cum decisese Artemis?…
M-am ridicat cu greu de pe fotoliu si primul gand a fost sa iau dosarul ei sa-l revad si sa caut sa inteleg ceea ce am trait, din datele stranse pe parcursul terapiei. Indreptandu-ma spre biroul unde tin dosarele, un flash mi-a readus in minte bratele lui Artemis stranse pe bratele fotoliului si am realizat ca, in momentul in care s-a ridicat strigand, am vazut ceva ce nu vazusem pana atunci: urme rosietice (cum mai vazusem la pacientii din clinica de psihiatrie care se taiau si se ardeau cu tigara) pe bratul stang.
O serie de alte ganduri au inceput sa mi se deruleze prin minte: nevoia ei de control asupra sa si a celorlalti, scoala nefinalizata in pofida unei inteligente aparent peste medie, lipsa unui loc de munca la 25 de ani, senzatia mea ca lucrurile merg prea repede si prea usor, usurinta de a lucra cu cognitii si foarte putin cu emotii, reactia exagerata la incheierea terapiei.
Apoi, mi-a revenit in minte strangerea dura de mana din ziua in care am cunoscut-o – era ceva ce se potrivea foarte bine noii ei imagini. In sfarsit, duritatea strangerii de mana isi gasea locul in peisajul terapeutic. incet-incet lucrurile incepeau sa prinda contur: tocmai incheiasem terapia de suprafata cu o pacienta cu posibila tulburare de personalitate borderline.
Am ramas minute in sir cu gandul la ceea ce mi se intamplase: am realizat ca reactia lui Artemis se datorase faptului ca, asa cum experimentase cu prietenul ei (si foarte probabil cu parintii ei), si pe mine ma percepuse ca o persoana care o „parasea“, sau cel putin se pregatea sa o „paraseasca“. Asa ca decisese sa faca ea primul pas si sa plece din relatie, probabil ca sa sufere mai putin si sa ramana cu iluzia ca ea e cea care are controlul situatiei.
Ca se comportase asemenea unui copil si ca, probabil, inconstient, intreaga noastra relatie fusese pentru ea una de „parinte – copil“, in care ea a incercat sa detina controlul. (Artemis se aratase un copil care vroia sa intre in gratiile „parintelui“, validandu-i acestuia autoritatea profesionala).
Dilemele unui terapeut
Mi-am pus o lista lunga de intrebari dupa ultima intalnire. Care este motivul pentru care nu am insistat sa aflu mai multe informatii despre trecutul sau, de ce nu i-am oglindit senzatia pe care o avusesem la prima noastra intalnire, de ce nu i-am oglindit neincrederea mea cu privire la evolutia foarte rapida si usoara, oare am gresit, oare isi va face rau sau va supravietui, oare este cazul sa o caut sau sa las lucrurile asa? Am constientizat faptul ca toate aceste intrebari nu erau altceva decat contratransferul meu in acest caz. Confuzia si nesiguranta pe care le traiam erau, de fapt, ceea ce traia Artemis in relatiile pe care le avea si, de asemenea, ceea ce inducea in oamenii cu care avea relatii.
Perioada adolescentei ei a fost plina de evenimente: in clasa a IX-a, intr-o vacanta de vara petrecuta la bunici, a fost violata de un vecin de varsta ei. Nu reuseste sa spuna daca ceea ce s-a intamplat atunci a fost un viol „adevarat“ sau a fost o experienta sexuala acceptata. „Eram curioasa ce se intampla – pentru ca in urma cu cateva luni ii suprinsesem pe parintii mei facand sex in dormitor si am fost foarte surprinsa – si totusi imi era frica de ceea ce urma sa se intample si ma opuneam.Probabil omul acesta – nici macar nu mai stiu cum il cheama – a simtit ca vreau si de aceea nu s-a oprit. A fost oribil! Ceva s-a rupt atunci in mine, si nu era pentru prima data. Era ca si cum as fi cunoscut aceasta senzatie de rupere“.
Am lucrat impreuna pe tema violului sau a non-violului de la 15 ani. Am rugat-o pe Artemis sa descrie emotiile pe care le simte legat de acest episod. Neputinta a fost singura pe care a reusit sa o mentioneze.
O neputinta pe care a desenat-o neagra si rotunda ca un balon (expresie simbolica a golului ei emotional, pe care il banuiam). Investigand alte momente din viata, in care aceasta neputinta si-a facut aparitia, Artemis a realizat ca neputinta este emotia pe care o traieste ori de cate ori ceea ce se intampla in jur este in afara controlului ei. Iar ceea ce face neputinta cu ea, cu Artemis, este sa declanseze un gen de lupta impulsiva impotriva a tot ce e in jur, inclusiv impotriva ei insasi.
