Cât de sinceri suntem cu noi înşine? Negarea ca mecanism defensiv

În secțiile de toxicomanii din Spitalul clinic Obregia întâlneşti adesea persoane care-ți spun cu seninătate că nu au o reală problemă, că este doar un mic obstacol şi că alcoolul sau substanța de care sunt dependenți, este ceva la care mai apelează din când în când. Iar aceasta este evident, veți spune, o negare cât se poate de dăunătoare. Mai mult, putem vorbi în acest caz despre patologii clare, diagnosticate, ceea ce ne linişteşte şi ne ajută să trasăm o demarcație între lumea lor şi a noastră, între comportamentul lor şi al nostru.

Şi dacă totuşi v-aş spune că granița nu este trasabilă într-un mod atât de precis şi definitiv? Că folosim cu toții negarea pe post de mecanism defensiv şi ne mințim pe noi înşine, adesea cu consecințe destul de serioase? Vă invit să faceți un mic experiment, simplu şi la-ndemână şi să răspundeți la întrebarea: Sunt cumva dependent de smartphone-ul meu? Şi, ca să nu fiu ipocrită, voi răspunde eu: „Nu, în niciun caz. Este doar un instrument de care mă folosesc.” Chiar sunt sinceră când spun acest lucru: mă gândesc la programările din telefon, la hărțile pe care le folosesc, la informațiile pe care le caut constant şi care îmi sunt necesare.

După ce ați răspuns la această întrebare, vă invit să citiți şi următoarea serie de criterii, propuse încă din anul 2016, pentru a diagnostica o posibilă dependență de smartphone:

• preocuparea pentru disponibilitatea telefonului (care stă mereu lângă noi – în buzunar, lângă pat, pe canapea sau pe masă);
• eşecul recurent în a rezista impulsului de a verifica mesajele sau e-mail-urile pe telefon (dacă apare ceva important? dacă primesc un mesaj esențial?);
• toleranța la timpul de folosire (durata screen time-ului creşte de la o zi la alta); simptome de sevraj (agitație atunci când nu găsim telefonul, îngrijorare, iritabilitate);
• utilizarea necontrolată a telefonului (10 minute se transformă în 2 ore);
• dorința nerealizată şi încercări zadarnice de a petrece mai puțin timp pe telefon;
• utilizarea telefonului ca înlocuitor pentru alte hobby-uri (rețelele de socializare sunt adesea mai atractive decât o plimbare în parc, fără telefon);
• utilizarea smartphone-ului în situații potențial periculoase (la volan, pe trecerea de pietoni);
• utilizarea telefonului pe post de evadare din realitate (când mă simt trist sau agitat, mă uit la niște filmulețe pe youtube sau mă afund în story-urile de pe Instagram);
• utilizarea smartphone-ului are efecte nocive asupra vieții sociale sau a performanțelor profesionale.

Dacă vi se aplică măcar câteva dintre aceste criterii, poate ar fi necesar să reevaluați, la fel ca mine, întrebarea mea – Sunt cumva dependent de smartphone-ul meu? – şi să admiteți că răspunsul inițial nu este poate cel mai sincer. Iar când spun nesincer nu mă refer la o minciună sfruntată, ci la o strategie defensivă inconştiență (un mecanism de apărare inconștient), care ne ajută să reducem sau să anulăm conflictele interioare şi să refacem homeostazia psihică.

În cazul acesta, ce-ar însemna să admitem, față de noi înșine şi față de ceilalți, că este ceva problematic în felul în care utilizăm smartphone-ul? Poate pentru unii ar echivala cu o reconfigurare a imaginii de sine (Nu sunt perfect! Sunt neputincios în anumite situații!), pentru alții ar însemna că trebuie să renunțe la o sursă facilă de dopamină sau s-ar traduce prin a admite că folosesc telefonul pentru a se calma, pentru a scăpa de anxietate sau de tristețe. În sfârşit, pentru alții ar însemna admiterea existenței unei nevoi neîmplinite de relaționare. Cu siguranță nu am epuizat ceea ce se poate ascunde în spatele unei negări, dar cert este că se ascunde ceva dureros, inconfortabil, greu de acceptat şi de recunoscut, iar ceea ce face mecanismul defensiv este să ne apere de o astfel de realitate incomodă.

În plus, dacă apărarea se produce prin intermediul unor operații inconștiente, cu atât mai bine: putem să ne continuăm viața liniștiți şi împăcați. Dacă neg o posibilă dependență, nu voi fi nevoit să înfrunt sentimentele de tristețe şi anxietate de care fug cu ajutorul telefonului; nu va trebui să mă-ntreb cât de flexibilă şi tolerantă este imaginea mea de sine, cât de profunde şi autentice sunt relațiile mele personale şi cât de împlinite sunt nevoile mele de relaționare. Negarea aruncă o cortină în fața tuturor acestor sentimente, gânduri şi insecurități, păstrându-le în inconștient, apărându-ne de confruntarea cu ele şi, bineînțeles, nepermițând-ne să încercăm să înțelegem şi să rezolvăm aspecte problematice.

Cu siguranță, negarea are virtuțile ei (de pildă, atunci când suntem într-o situație periculoasă sau într-un moment de criză, negarea sentimentelor de frică şi anxietate ne ajută adesea să luăm deciziile potrivite şi să ne descurcăm), dar, în ceea ce priveşte dependența de smartphone, nu prea reuşesc să identific aspectele pozitive. Tot ceea ce pot spune însă este că mecanismele defensive nu sunt infailibile şi, la un moment dat, dacă nu încercăm să înțelegem ce se ascunde în spatele lor, sentimentul, gândul sau conflictul de care ne păzim atât de conștiincios, va trece de cortină şi se va manifesta în viața noastră conștientă, adesea într-un mod disruptiv şi dureros. Aşa că dezarmarea acestei defense este primul pas spre confruntarea cu problema reală şi reprezintă debutul călătoriei spre soluționarea acesteia.

Lidia Ivan-Calciu, psihoterapeut analist, psiholog clinician și lector Fundația Calea Victoriei, susține cursul C. G. Jung şi psihologia analitică.