Ce este psihoeducația prin ficțiune și cum ne poate ajuta?
Am avut norocul să intru in contact cu mulți străini: am învățat printre olandezi și englezi și am lucrat cu americani. Am putut să observ, să învăț, să compar, să setez noi standarde și să creez noi idealuri, nu doar in plan profesional, cât mai ales in plan personal – psihologic și social.
Primul an de facultate a fost când am observat discrepanța dintre mine și colegii din vest la nivel psihologic. Dacă ei reușeau să comunice deschis despre emoțiile și trăirile noii vieți de colegiu, eu nu puteam nici măcar să identific ce anume simțeam. Dacă pentru ei a vorbi despre astfel de subiecte era ceva normal, pentru mine era ceva ciudat. Dacă ei erau pregătiți să facă față posibilelor provocări psihologice care vin odată cu maturizarea – anxietatea, depresia, burnout-ul – eu nu aveam noțiuni de baza despre sănătatea mintală. Pe scurt, nu știam ce înseamnă să ai grijă de ceea ce te face om – emoțiile, gândurile, sentimentele, trăirile și restul.
Era 2004, iar eu eram abia ieșită de pe băncile unui liceu care îmi oferise toate atuurile pentru a excela academic, însă mă înarmase cu prea puține lecții de viată și supraviețuire. Aveam și neșansa să vin dintr-o țară mutilată politic, social și mental de boala comunismului, o țară care, psihologic vorbind, a rămas încă la stadiul de copil și refuză in continuare maturizarea.
Mi-am asumat propria lipsă de educație și, pe parcurs, am fost atentă la câteva aspecte ale colegilor și prietenilor mei străini: cum se raportează ei la sine, cum se raportează la ceilalți, cum își manifestă emoțiile și sentimentele, cum se conectează la propriile trăiri. Am realizat că nu este suficient să ne testăm limitele cunoașterii prin intelect și rațional, ci trebuie mers mai in profunzime: trebuie să cunoaștem procesele emoționale care ne-au format ca indivizi, trebuie să înțelegem de ce reacționăm intr-un anumit fel și de ce gândim anumite lucruri, trebuie să ne asumăm trăirile și să ne auto-evaluăm. Pentru că doar atunci poate începe adevărata cunoaștere a lumii exterioare și conectarea autentică cu semenii.
Psihologic vorbind, noi românii nu am înregistrat prea mari progrese de la căderea comunismului. In ciuda optimismului unui tânăr proaspăt întors in țară, dovezile au început să curgă pe măsură ce am trecut prin mediul de stat și, ulterior, mediul privat.
Problema nu este ce a fost, prin ce neajunsuri am trecut și ce anomalii ale sistemului ne-au transformat in ceea ce suntem. Problema este ce vrem să devenim și unde vrem să ajungem. Iar aici, noi ca români nu avem răspunsuri și nici nu le căutăm. Nu reușim să vedem dincolo de obiectivele profesionale (carieră) sau sociale (familie, prieteni). Nu reușim să ne vedem ca indivizi de sine stătători și să ne setăm o destinație. Nu suntem conectați la noi înșine și, prin urmare, nici la cei din jur. Nu ne cunoaștem. Nu ne înțelegem emoțiile, nu ne interiorizăm trăirile, nu știm să ne exprimăm sentimentele. Suntem prea prinși de imediatul vieții cotidiene, de ambiții si nevoi de moment pentru a mai reflecta la cine suntem. Cauzele sunt multiple și au fost explicate de profesorul Daniel David in Psihologia poporului român mai bine decât le-aș putea eu explica.
Care este soluția? Nu știu încă. Dar știu că totul pleacă de la o informare corectă. Informația ne poate ajuta să identificăm problema, iar asta ne aduce mai aproape de rezolvarea ei. Ca in multe alte cazuri, ne lipsește educația necesară pentru a face față vieții de zi cu zi – in acest caz, educația despre psihicului uman. Ora de psihologie din clasa a zecea de liceu nu este suficientă, așa cum nu sunt suficiente nici cărțile de self-help la care apelăm să învățăm „cum să nu ne pese” sau „cum să găsim fericirea din noi”. Câți dintre noi știm ce este o traumă și cum se manifestă? Câți putem recunoaște un coleg care se luptă cu depresia? Câți ne înțelegem cu adevărat propriul comportament?
Întrebat intr-un interviu de ce România ar veni la o sesiune de psihoterapie, Daniel David a răspuns că „în general România nu are probleme psihologice mai mari decît SUA sau alte țări ale spațiului vestic.” Încep sa cred că lucrurile nu stau chiar așa: in termeni generali, ce ne diferențiază de culturile vestice este lipsa acută de informație și educație despre propriul psihic. A nu te cunoaște pe sine, a nu-ți cunoaște problemele și deficiențele te pune in imposibilitatea de a le rezolva. Da, românii merg la psihoterapie și agendele psihologilor sunt supra-încărcate. Însă, in general, se ajunge acolo când vasul sub presiune care este psihicul uman a răbufnit. Iar atunci este deja prea târziu, pentru că răul a fost comis – față de noi sau față de cei din jurul nostru. Deja am dat in depresie, anxietate, burnout; deja am fost violenți față de noi înșine sau față de alții; deja mintea noastră a spus STOP.
Ca sa revin la întrebarea din interviu, aș chema România la o serie de ședințe de psihoeducație, nu de psihoterapie. I-aș da informațiile necesare astfel încât să își conștientizeze propriile emoții, să învețe să le comunice articulat celor din jur, să se auto-evalueze, să înțeleagă de unde provin răbufnirile și actele de violență, invidia și stima de sine scăzută. Auto-cunoașterea este cea mai grozavă putere.
Exact această putere încercăm să o oferim prin proiectul TalkTheTalk – prin module și workshopuri de psihoeducație prin ficțiune dedicate adulților și copiiilor. Ne-am dorit ca împreună cu câțiva psihologi creativi și curajoși să putem veni in întâmpinarea oamenilor cu mecanisme care să ii ajute să recunoască, să înțeleagă și să împărtășească emoțiile și trăirile. Psihoeducația înseamnă informare și auto-cunoaștere. Psihoeducația nu este psihoterapie și nu se substituie acesteia. Obiectivele, metodele și rezultatele sunt diferite. Însă, de multe ori, ele se completează reciproc: psihoterapia este însoțită de psihoeducație, iar psihoeducația poate avea o latură terapeutică.
Și de aici începe partea frumoasă. Formula prin care dorim noi să ajutăm este pe cât de magică, pe atât de practică. Fiind absolventă de literatură și filosofie, am cunoscut îndeaproape efectele poveștilor – de la a ne ajuta să ne identificam propriile emoții, care altfel ar fi dificil de adus la suprafață, până la a înțelege anumite trăiri prin prisma personajelor. Poveștile – fie că sunt cărți sau filme – ne fac să ne simțim înțeleși, acceptați, mai puțin singuri și mai puțin disperați.
A fost un pas natural să combinăm poveștile cu psihoeducația. Nu este nicidecum o formulă nouă: in SUA filmele sunt folosite in psihoterapie (cinema therapy) încă de la începutul anilor 2000. In plus față de beneficiile psihologice, poveștile creează o distanță intre noi și aspectele cu care ne identificăm sau cu care empatizăm, astfel încât ni se conferă spațiul necesar unei auto-evaluări obiective.
Este adevărat că in România se citește puțină ficțiune de profunzime psihologică, atât in rândul adulților, cât și in rândul copiilor, ceea ce ne forțează să ne concentram pe poveștile spuse de filme și care sunt mai ușor de consumat. La fel de adevărat este și faptul că, din primele indicii, nu suntem suficient de interesați de sănătatea noastră mintală pentru a o considera o prioritate in viețile noastre aglomerate sau o investiție care merită prinsă in bugetele noastre.
Dar poate că timpul și exemplul altor culturi ne vor convinge că suntem mai mult decât job-ul nostru, decât profiluri din online și decât familia noastră. Poate vom înțelege că o bună cunoaștere a psihicului nostru nu poate decât să ne întărească și să ne deschidă noi uși. Poate că, așa cum ne luăm măsuri de precauție împotriva gripei și a altor boli virale, vom adopta cândva și o igienă mintală care să ne crească imunitatea psihică.
Ruxandra Badea
Co-fondator TalkTheTalk
