Ce este ”rolul social”?

Mingea țâșnea de la un copil la altul, împinsă de picioarele rapide ale jucătorilor prinși de dorința de trece bila de piele dincolo de dunga de var ce unea cele două ”bare”, acest lucru ”însemnând” un ”gol”, și care de altfel reprezenta ”obiectivul” strădaniilor ambelor echipe, adică a două grupuri de indivizi ce se recunoșteau reciproc ca aparținând aceleiași structuri și care își conjugau eforturile în a atinge ținta fixată, anume de a ”înscrie” de cât mai multe ori în ”poarta” adversă fără ca acest lucru să se producă la poarta lor proprie. Deși simplu pentru cei care erau implicați, ”jocul” era de fapt ceva extrem de complex, implicând recunoașterea și integrarea de către fiecare participant a propriului ”joc de rol” și acceptarea și respectarea regulilor. Asta înseamnă că fiecare individ din ”terenul de joc”, care reprezintă zona în care se desfășoară acțiunea propriu-zisă, diferit de ”tribune”, unde stau alți indivizi ce nu fac parte din efortul acestora și care respectă un al set de reguli, este conștient că simulează, în comun cu toți ceilalți o realitate consensuală, care este percepută doar de cineva destul de conștient să înțeleagă în mod abstract sensul lucrurilor care se întâmplau în mod obiectiv. Adică, spre exemplu un câine nu ar putea să priceapă legăturile invizibile care îi leagă pe jucătorii unei echipe unii de alții și nici conexiunile acestora cu ”arbitrul” sau ”suporterii” din tribune, sau sensul eforturilor acestora, toate acestea fiind absolut invizibile, de fapt fiind prezente doar în mințile celor care participă la acea ”joacă”, adică o convenție, o înțelegere mentală între oameni și care astfel devin singurii conștienți de ceva ce există doar în conștiința lor, având bineînțeles și consecințe obiective, dar doar din acceptarea normelor și regulilor care sunt agreate de către toți participanții la respectiva situație, numită ”joc”. În astfel de construcții mentale nerespectarea regulilor de către unul dintre participanți ar duce la anularea întregului construct, deoarece și ceilalți s-ar simți îndreptățiți să încalce ”regulile” și să obțină astfel avantaje și nimic nu mai poate ”funcționa”, rezultatul fiind haosul și impunerea supremației puterii brute, deținute de către cei mai puternici.

Încercam din răsputeri să fac tot mai multe ”dribling-uri” și să îmi organizez colegii de echipă ”din mers” și deși nu fusesem ”însărcinat oficial” de aceștia cu un asemenea rol uneori, atunci când mă ”ascultau”, pasele curgeau mult mai ”bine” și reușeam să ”înscriem”, micșorând diferența de ”scor”. Oficial nu exista nici un fel de organizator, cel mai probabil asta fiind și motivul pentru care lucrurile erau atât de haotice și lipsite de eficiență, deoarece fiecare făcea cam ce îl tăia capul, încercând să țină cât mai mult mingea și, lucru cel mai ciudat și enervant, nu dorea niciodată să trimită mingea la altcineva, încercând să dribleze tot ce putea și să șuteze spre poartă încercând astfel să și ”înscrie”, lucru care, bineînțeles că ”ieșea” foarte rar, și de aceea ”scorul” ne defavoriza categoric. Oficial era forma explicită din cadrul unei convenții în care cineva era desemnat într-o anumită poziție și recunoscut de către ceilalți ca aparținând și exercitând legitim îndatoririle și drepturile care decurg din acel rol. În acest fel, pentru participanții la o convenție mentală, sub forma unui  joc, apăreau dintr-o dată două planuri în care se desfășoară lucrurile: oficial, adică deschis, recunoscut de toată lumea și asumat și neoficial, adică care nu are atributele desemnate ca rol distinct dar care exercită unele atribute ale unui rol oficial. Deseori, în realitate, cele două planuri se împletesc, mai ales în cadrul liderilor, adică acele persoane care exercită puterea, adică iau deciziile pe care ceilalți le acceptă și le execută. Eu eram un fel de lider informal, adică doar unii dintre participanții la joc din propria mea echipă mă validau drept lider, adică îmi atribuiau un rol de conducător și îndrumător și îmi aplicau indicațiile, alții, deoarece nu fusesem desemnat într-un asemenea rol, ignorau tot ce gândeam și spuneam. În cadrul grupurilor aceasta însemna că eram lipsit de autoritate, adică de acel atribut care să determine aplicarea ordinelor mele de către coechipieri. Autoritatea poate izvorî din poziția oficială, ceea ce este cea mai frecventă situație sau din validarea informală a valorii reale a celui care este investit cu o poziție de lider de către ceilalți dar care nu este și pusă ”în față”, în cadrul organizării formale. Formalul era acea parte a organizării umane care cuprindea expresia susținută și acceptată scriptic de către toți participanții la acea activitate și care se supunea regulilor stabilite ale grupului. În cadrul acelui joc era reprezentat de tabelele cu jucătorii care reprezentau școala noastră și care formau ”o echipă”, fapt ce era recunoscut și acceptat de toți cei care erau implicați în activitatea respectivă. Autoritatea formală poate să nu fie recunoscută de toți membrii echipei, însă în cazul nerespectării ordinelor liderului acela putea să ia măsuri punitive, care erau prevăzute tot în sistemul inițial de organizare, adică în cadrul sistemului instituit de recompense și pedepse, acesta putea decide, în marjele desemnate și acceptate de către ceilalți, orice măsură dintre acestea, pentru a face ca deciziile sale să fie puse în practică și urmate de către ceilalți participanți la joc. Problema esențială în toate aceste situații este reprezentată de faptul că liderii formali trebuie, prin tot ceea ce fac să devină și lideri informali, pentru ca ceilalți să aplice deciziile lor cu toată inima, adică cu participarea deplină a întregii lor conștiințe, ceea ce oamenii numesc ”cu bună credință”. În cazul în care unii membri ai echipei nu îi acceptă poziția și autoritatea, sau chiar i-o neagă, aplicarea deciziilor acelui lider vor fi defectuoase, parțiale și ”în dorul lelii”, adică cu ”rea credință”, fără să implice o participare totală și denotând uneori chiar frondă, adică rezistență și opoziție la comportamentele solicitate.

Am realizat în curând că poziția mea era una foarte slabă, lipsită de perspective, neputând în felul acela să schimb mare lucru din desfășurarea absolut aleatoare a evenimentelor din ”teren”, și, gândind în perspectivă, haosul echipei avea să se perpetueze și să ducă la pierderea meciului, și, deși fiecare din membrii echipei era afectat negativ de această desfășurare a evenimentelor, totuși fiecare își dorea tot mai mult posesia mingii, refuzând transmiterea ei prin pase la cei poziționați mai avantajos și continuarea acelor comportamente care să ducă la încercarea de a șuta ei spre poartă. Era evident că în acel efort colectiv fiecare gândea individual și egoist, ca și cum ar fi fost singur, nedorind să renunțe la afirmarea propriilor interese de moment în favoarea scopului mai larg, adică câștigarea meciului, lucru care ar fi avantajat pe toată lumea. Am realizat că situația era ceva anacronic, deoarece deși cu toții realizam teoretic că ar fi trebuit să colaborăm și să ne conjugăm eforturile pentru înscrierea golurilor, ceea ce ne-ar fi asigurat succesul, aproape fiecare gândea ca și cum ar fi fost singur pe teren și ar fi intrat într-o cursă individuală de driblinguri și șuturi spre poartă, pentru a obține gloria personală, care să îi asigure atenția fetelor drăgălașe din tribune, care se entuziasmau la fiecare trecere de un adversar și strigau frenetic numele celui care reușea să trimită mingea dincolo de cele două ”buturi” în spațiul ”porții”. Așa că diferența enormă dintre ceea ce ar fi trebuit să fie, adică un joc colectiv, organizat, de echipă, și realitatea acelui joc dezorganizat, tălâmb și aleatoriu în care cine prindea mingea încerca să o țină lângă el și să o controleze până când, normal, era ”deposedat” de un adversar mai bine poziționat sau mai abil, mă frustra și a făcut ca în curând să fiu traversat de o suită de sentimente care mergeau de la frustrare la neputință și furie. Deoarece îmi era clar că problema esențială ținea de coeziunea grupului și de organizarea acestuia, mai degrabă de necesitatea prezenței unei voci care să fie investită cu autoritate astfel încât să contrabalanseze individualismul natural și egoismul și dorința de a ieși în evidență a fiecăruia, precum și eventual a unor strategii de joc, lucruri care îmi era evident că nu aveau cum să apară ”de la sine”, în mod natural, am încercat evident, prea târziu, în timpul jocului să organizez un pic în mod logic și inteligent eforturile individuale astfel încât să devină mai eficiente, punând interesul grupului mai presus de cel al individului. Însă am constatat rapid că membrii echipei, chiar dacă au văzut eficacitatea acțiunilor mele refuzau să mă asculte, deoarece nu doreau să se subordoneze autorității mele, dând în mod evident curs unor impulsuri ce se nășteau în mod natural în interiorul lor și care în mod clar erau mult mai puternice în determinarea comportamentului lor decât înțelegerea mentală a avantajelor conjugării eforturilor noastre sub organizarea mea. Am devenit curând conștient că unii dintre colegii mei refuzau organizarea propusă și fără vreun argument rațional, logic sau întemeiat cumva rațional, ci era doar o împotrivire de principiu, care nega poziția mea auto-asumată și cu care, în mod evident nu erau de acord. Însă această exprimare ia în cadrul grupurilor umane, din cauza acestei disocieri în oficial și neoficial și capacității comunicării omenești directe prin limbajul verbal și indirecte prin cel non-verbal, care îmbracă mai multe forme, de la cel gestual la cel expresiv și emoțional, cel puțin două forme distincte, care se reflectă ulterior în toate activitățile specifice organizării omenești. Și anume, exprimarea deschisă, pe față a gândurilor și trăirilor interioare, adică explicită și cea implicită, care se ghicește din tot acest limbaj non-verbal. Însă datorită caracteristicilor limbajului omenesc, în care foarte multe noțiuni sunt foarte vagi și confuze, lipsite de o substanțialitate și claritate reală, apar foarte multe confuzii și se formează extrem de multe situații bazate pe impresii subiective și care sunt percepute ca obiective, adică înțelese la fel de toată lumea.

În esență, specificul limbajului este că transmite, de la noțiuni foarte concrete, care pot fi foarte ușor verificate, cum ar fi soare, lună, casă, mașină și care apar fiecărui individ cam la fel, deoarece toți au experiența perceperii acestora, noțiuni cu un nivel din ce în ce mai înalt de abstractizare, cum ar fi culorile, emoțiile și trăirile și până la idei, care au cel mai înalt nivel de abstractizare, cum ar fi valorile morale ca binele, răul, adevărul, dreptatea, iubirea și pe care fiecare le poate înțelege în felul său, conform valorilor și specificului culturii și condițiilor particulare în care s-a format și la exprimarea unora dintre acestea fiecare să aibă senzația că înțelege și că se raportează la exact la aceleași înțelesuri care în mod aproape sigur sunt diferite de la individ la individ.

Așa că mi-am dat seama că pe lângă dificultățile inerente transmiterii sensului înțeles de către mine asupra a ceea ce era de făcut, existau și aceste dificultăți aproape insurmontabile ale rezistenței indivizilor în fața asumării de către mine, într-un mod informal, a poziției de lider.

Amărăciunea pierderii meciului s-a adăugat la aceste constatări și la atitudinea destul de rece a fetelor care veniseră să ne facă ”galerie” și care au plecat cu cei care câștigaseră, strigând și exprimându-și exuberant bucuria.

M-am întrebat care erau modalitățile prin care se putea obține această autoritate care să fie recunoscută și respectată de către semenii mei și cum se năștea aceasta în cadrul societăților omenești. Apoi imediat m-am întrebat de ce anume mi-aș fi dorit să fiu în acea poziție. În mod clar am simțit un anumit fel de încântare atunci când colegii mei m-au ascultat și respectarea indicațiilor mele a avut succes, adică a adus organizarea obiectivă ce ne-a permis să înscriem, deci să atingem obiectivul care ni-l propusesem și pe care nu îl puteam îndeplini în starea în care eram cu toții. Era o validare a superiorității mele intelectuale și o plăcere de a fi ascultat, toate acestea dându-mi o senzație de putere, care potența în mod clar o parte a mea de care nu fusesem foarte conștient până atunci, deoarece în marea majoritate a cazurilor interacțiunile cu ceilalți fuseseră cam de pe același ”palier” adică fără relații de ierarhizare sau chiar absolut individual, fiecare pentru sine. Cu surprindere am constatat că îmi plăcea să fiu în centrul atenției și să fiu ascultat ca fiind unul mai bun ca ei și că respectiva situație îmi dădea un fel de energie nouă, o stare de bine care avea un gust interesant, chiar apetisant, și deși împotrivirea unora dintre ei și negarea valorii și autorității mele m-au afectat, ceea ce trăisem înainte a fost un semnal că aș fi vrut să mai repet acea senzație. Analizând posibilitățile pe care le aveam la îndemână am remarcat că autoritatea putea veni din două zone principale: să fii investit într-o poziție de putere sau să o obții prin obținerea atenției, respectului și validării celorlalți prin comportamentul tău, care să fie în mod clar și fără îndoieli superior celorlalți. Și, deși în mod sigur ar mai fi apărut negativiști, adică unii care să conteste superioritatea ta doar din frondă, această negare ar fi apărut celorlalți clar ilegitimă și părtinitoare și prin urmare valoarea acestor contestări ar fi fost minimală. Singurul caz în care valoarea mea reală nu s-ar fi putut impune natural ar fi fost când un număr majoritar al grupului din care făceam parte ar fi contestat prin înțelegere proprie părtinitoare ceea ce eram și ar fi ignorat deliberat orice valoare obiectivă, căutând să își impună propria persoană sau a unui preferat. Realizam în mod clar că toată această obținere legitimă a autorității prin impunerea propriei valori avea întotdeauna să necesite timp pentru cunoaștere și validare, dar m-am gândit că era în mod evident singura metodă reală de a avea câștig de cauză în orice context și pe termen lung. Ceea ce făceau ceilalți, în speță să exploateze slăbiciuni ale celorlalți, să facă diverse jocuri politice sau să cerșească atenția nu mi se păreau prea eficiente din cauza schimbărilor care puteau interveni și multiplilor factori foarte aleatorii care ar fi influențat neașteptat întreaga situație.

Concluzia îmi apărea foarte clară în fața ochilor: trebuia să fiu cu mult mai bun decât oricine pe absolut orice palier. Iar treaba asta presupunea foarte mult antrenament și multă, foarte multă muncă individuală. În curând am remarcat că spre deosebire de colegii mei care se amuzau sau se distrau în cele mai multe activități care ne stăteau la îndemână, eu căutam să transform fiecare acțiune la care luam parte într-o oportunitate de a mă perfecționa, de a deveni mai bun. Foarte curând mi-am dat seama că de fapt fiecare context în care existam putea fi privit ca o ocazie de perfecționare, fie că era vorba de școală, timp liber, sport sau arte marțiale, citit sau interacțiunea cu fetele.

Identity (Identitate 2003)

Un film plin de suspans și de mister, ce ne poartă în adâncurile tenebroase ale psihicului și motivațiilor omenești. O noapte întunecată și copleșită de potopul unei furtuni nesfârșite adună mai multe destine a căror poveste o aflăm în etape, pe măsură ce personajele se întâlnesc, interacționează, creează legături și mor în moduri ciudate, pline de mister. Senzația de neputință a celor rămași se transmite încet spre spectator, care se găsește prins din ce în ce mai mult într-o plasă insidioasă de minciuni și aparențe care încep să fie devoalate pe măsură ce versiunile celor ce caută adăpost în motelul rupt parcă de orice altceva mai există pe pământ, părând o insulă ce reprezintă singurul element de ”stabilitate” al unei realități ce devine din ce în ce mai fragilă, se contopesc. Treptat reușim să înțelegem din ce în ce mai bine și cine aparent sunt cei ”buni” și cei ”răi”, a căror roluri se schimbă adesea pe neașteptate, provocând percepția și deducția privitorului.

Sfârșitul poveștii și schimbările complet neașteptate ale ritmului și perspectivei oferite transformă un film aparent ”negru”, cu accente polițiste, într-o capodoperă a genului ”thriller psihologic”, care ne transformă complet viziunea obișnuită asupra modului în care funcționează mintea umană.