Ce nu înțelegem despre dezvoltarea personală
Odată cu popularizarea și democratizarea psihologiei și în general, a dezvoltării personale, concepte precum „copilul interior”, „traumă”, „reparenting”, „conectare”, „relație toxică” etc au ajuns pe buzele tuturor. Dar sunt ele oare înțelese cu adevărat sau sunt preluate în mod inconștient de oameni din dorința de a justifica niște tipare de comportament și gândire?
Problema cu aceste concepte e că ce ajunge la consumatorul obișnuit de dezvoltare personală devine inaccesibil sau greu de tradus pentru acesta și se creează confuzii. Ajungem să credem că avem PTSD (post traumatic stress disorder) dacă era să ne calce mașina.
Lucrurile nu stau chiar așa și oamenii, din nefericire, își creează singuri constrângeri și limitări care îi împiedică să se vindece pentru că se ascund după niște concepte pe care nu le înțeleg pe deplin.
De exemplu, traumele din copilărie sau copilul rănit. Am întâlnit oameni cărora le era extrem de greu să își schimbe niște tipare de gândire și comportament pentru că se întorceau mereu la concluzia “da, dar eu am traume din copilărie” sau “da, e copilul rănit din mine care face x lucru”. Nu neg, cauza e perfect validă, traumele și rănile emoționale ne împing la anumite comportamente, însă oamenii au ajuns să se agațe de aceste concepte că să își scuze stagnarea emoțională. Și uite cum se duc la terapie ani de zile și rămân la același nivel.
Nu zic să nu ne documentăm, să nu ne lărgim cunoștințele, doar așa creștem. Doar că e important să facem asta cu cap și cu un soi de cumpătare pentru că poate fi în dezavantajul nostru.
Psihologia aplicată are nevoie să fie pe înțelesul tuturor și nu funcționează neapărat cu “a mers pentru mine lucrul asta, o să meargă și pentru tine”. E nevoie să ne antrenăm gândirea critică, să aprofundăm unele concepte dacă vrem, dar cel mai important e să înțelegem cu adevărat ce putem face pentru noi înșine că să creștem. E nevoie să nu ne mai mințim.
Sigur, unele traume poate nu vor putea fi vindecate pe deplin niciodată, însă ele nu ne definesc. Nu suntem traumele și rănile noastre emoționale din copilărie sau adolescență. De la un punct în viață, avem de făcut o alegere în ce privește felul cum gândim, în ce alegem să credem și cum ne comportăm.
Tu ce alegi să crezi?
