Adolescenta – perioada de cumpana
Nu ma aflu aici ca sa relatez povestea mea, ci a cuiva foarte apropiat. Prietena mea cea mai buna este cu un an mai mica decat mine si m-a surprins intr-o seara spunandu-mi ca nu mai este ea, nu mai gandeste la fel de optimist (mentionez ca mereu ea este cea visatoare si foarte vesela) si se simte singura. Am intrebat-o diverse lucruri pe care trebuia sa le aflu despre starea asta. Nu are niciun fel de probleme familiale, dupa cum mi-a spus si dupa cum stiam si eu, si nu cred ca ma minte. De ceva timp se plange ca nu prea are somn (adoarme greu si se trezeste spre dimineata, canta si este extrem de ganditoare). Am citit ca acesta este un simptom al unei depresii adolescentine. Cred ca e mult mai grav decat las sa para in aceste randuri, insa nu atat de grav ca sa se ajunga la extreme. O alta etapa din viata ei a inceput insa acum aproape un an, cand – nu imi aduc aminte cum – a inceput sa indrageasca un gen de muzica putin mai nonconformist, intr-o limba mai dificila. Ii venise ideea sa mearga la o intalnire a fanilor, insa dupa multe luni de emotie a spus parintilor si acestia nu au fost de acord. Cel putin anul asta nu. Trebuie sa recunosc ca daca vorbim 2 ore pe internet, o ora si jumatate sau mai mult imi spune despre ce fac fanii (cu care comunica vag, deocamdata, dar ii urmareste din umbra). A ajuns sa aiba mai multi idoli, despre care nu stiu absolut nimic de obicei imi scrie doar initialele lor, pentru ca nu sunt fana si nu vreau sa devin) probabil pentru ca ea crede ca mi-ar fi greu sa retin numele acelea si cred ca ar deranja-o sa fac confuzii (foloseste o adresare fara subiect daca trebuie sa imi spuna ceva important despre ei). Insa stiu numele complet al unui idol de-al ei si nimic mai mult. Pot sa spun ca se supara atunci cand i se pare ca ma leg de acest gen, cu care sincer, nu am nimic pentru ca sunt pasiunile ei si le respect. Cand a vrut sa mearga la intalnirea fanilor i-am spus ca merg cu ea (stiam ca va urma un refuz din partea parintilor). In alta ordine de idei, avem conflicte pentru ca ea crede ca suntem prea diferite (eu aplanez situatia mereu si ii spun ca prietenia nu are reguli). M-a uimit extrem de mult cand mi-a spus ce simte: e singura, nu mai e visatoare, se simte inutila, anormala (asa se simt fetele care asculta genul de muzica, dar nu ma pot lua de asta, nu mi-a permis). Nu e genul care sa fie deschisa parintilor, chiar daca stiu ca ei vor. Ea crede ca o pot ajuta pentru ca eu sunt exact opusul: sunt tipul persoanei pesimiste (si asta imi face bine intr-un final), reala, matura (prea matura). Nu am trecut prin aceasta depresie, sau daca am trecut nu am simtit profund pentru ca vorbesc foarte mult cu parintii. Mi se pare oribil cand imi spune: „Viata e plictisitoare, se scurge repede si nu prea are rost”. Pe scurt, e mereu foarte ganditoare. In ciuda acestor fapte, i-am spus ca o sa o ajut si tind sa cred ca nu e atat de grav si nu e totul pierdut. Sper ca cineva sa inteleaga situatia si sa imi spuna cum sa o ajut. Multumesc anticipat.