Asta a fost iubire?
Povestea mea a inceput cu 3 ani in urma intr-o perioada tulbure pentru mine. Eram in prag de divort dar nu ma hotaram. Mi-era teama ca nu voi face fata situatiei, ma gandeam cum va suferi copilul meu in urma divortului. Atunci a aparut EL. A fost dragoste la prima vedere, atractie, potrivire. Simteam ca ma iubeste si il iubeam si eu enorm. Ne-am intalnit un an, zi de zi. Eram nedespartiti. Situatia nu mai putea continua asa, eram hotarata sa divortez dar inca imi faceam curaj. Iubitul meu nu mai tolera situatia, spunea ca vrea o relatie normala fara sa ne ascundem… si totusi… parintii lui nu ma cunosteau dar nici nu vroiau asta doar pentru ca as fi o femeie care are un copil si ar fi divortata. Presiuni zilnice din partea lor, certuri, santaje… El a cedat pentru „binele” familiei. Ne-am despartit vreo 2 luni. Mi-a gasit rapid o inlocuitoare. Am suferit enorm. Dupa o vreme m-a implorat sa-l iert caci si-a dat seama ca doar pe mine ma iubeste si ca ceea ce ii spun parintii ca ar fi bine nu este de fapt si binele lui. Iar eu, in prostia si iubirea mea oarba, am iertat. Am divortat dupa vreo 2 luni, m-am mutat cu copilul si mai apoi si cu EL. A fost bine o perioada, dar repede tensiunea crestea pe zi ce trece si nemultumirea lui la fel. Nu mai stia sa spuna „te iubesc” sau cuvinte dulci. Initial facusem planuri impreuna, isi dorea un copil cu mine, vroia sa plecam din tara… Apoi brusc planurile erau doar pentru el, eu nu mai intram in discutie. Ca sa aflu in urma unei dispute ca de fapt el nu poate accepta ca eu am un copil, ca se simte incomodat in prezenta lui si ca nu vom putea fi impreuna decat pe o perioada oarecare, caci el oricum va pleca din tara. Ii tot dadea inainte cu faptul ca are un blocaj peste care nu poate trece si ca desi ma iubeste nu poate fi nimic de viitor datorita fiului meu, care oricum a acceptat un strain in preajma lui mai usor decat a facut-o el, om matur! Si atunci am hotarat de comun acord ca ne despartim. Eu am regretat, am suferit cum nu credeam, 3 luni au trecut si il iubesc inca. Iar el si-a gasit pe cineva rapid, nici mai buna, nici mai frumoasa, mai dragastoasa sau mai inteligenta. Doar o oarecare ce are marele avantaj ca nu are copii. Si poate m-as fi vindecat pana la urma insa din timp in timp incepe si ma cauta, ma suna, incepe sa-mi spuna cat de mult am insemnat pentru el, face cate o criza de gelozie daca cineva ar fi in preajma mea. Am cedat de cateva ori, apoi am regretat. Nu m-a vrut inapoi. A vrut doar o confirmare ca inca il iubesc. Nici macar nu-l pot ura, am trecut de stadiul asta. Nici nu mai stiu daca asta a fost iubire sau ce a fost? Ultima lui declaratie (dupa 3 luni de la despartire) a fost ca ma iubeste, sunt femeia perfecta si nimeni nu ma egleaza in nimic, dar… am un copil… si ii este frica de viitor… Este absurd. Asa ca s-a intors la noua cucerire. E ceva logic aici? Sau nu mai inteleg eu nimic? Caci eu stiam ca dragostea invinge totul. Sau nu?
