Calea vantului

Intr-o alta existenta am fost floare de cires pentru buzele barbatilor insetati de puritate. Fruct invapaiat m-am daruit in bratele hotilor de diamante. Cand a venit toamna m-am ascuns sub aripa unui greier hoinar si am pornit amandoi prin iarna – doi menestrei – fugari sa-mi duc cat mai departe povestea de dor si uitare. Tot atunci Luceferii mi-au tatuat pe umeri semnul vantului si-un fluture de noapte mi-a spus taina ursitoarelor. Port acum in palma stanga semnul destinului ca un blestem si ca o binecuvantare. Am iubit vocea barbatilor carora le-am furat imbratisarile, am risipit vorbele lor de dragoste in geana rasaritului, le-am iubit buzele protejata de luna si i-am invatat sa priveasca roua prinsa in panza de paianjen. Apoi am plecat. Mereu am plecat. Ca o hoata, ca o tradatoare. Cati m-au iubit ? In mintea cator barbati am ramas ca o icoana, cati au strivit o lacrima intre pleoape la auzul numelui meu? Mereu pe drum m-am risipit ca o paine in ochii flamandului, ca o ulcica de apa pe buzele insetatului. Nu stiu cat am iubit. Cand m-am oprit langa inima cuiva am facut-o cu teama, cu drag, cu patima, cu zbucium si tzipat inabusit in spatele buzelor stranse. Apoi, cand inima lui a devenit prea mica pentru mine am plecat. Cele patru zari imi cunosc bine urmele, pasarile calatoare ma cauta din priviri in fiecare primavara, pentru ca eu sant de pretutindeni si de nicaieri, femeia-femeie, invelita in singuratate, tufa de trandafiri in care indragostitii isi insangereaza degetele si inimile.