Despartirea de tata

Toti barbatii din viata mea mi-au spus, de-a lungul relatilor, ca sunt o persoana dificila. Inevitabil, si-au luat zborul.

Si mie mi se parea uneori greu sa ma suport. Permanent contradictorie, ma balansam intre optimism si pesimism, intre blandete si cruzime, intre da si nu.

Lucrurile stateau foarte simplu: mi se parea ca ma indragostesc, ajungeam sa am o relatie si imediat ce vedeam ca merge cat de cat incepeam sa ma apar.

Rautacioasa, nimic nu imi convenea, faceam tot ce se poate ca sa il vad pe celalalt suferind, stiind totusi ca acest comportament degradeaza relatia si ma face si pe mine sa sufar.

Desi intial imi impuiasem capul cu fel si fel de teorii despre sado-masochism, mi-am dat seama ca realitatea este alta. Bineinteles, nu de una singura, ci cu ajutorul unui specialist.

Intotdeauna am crezut ca imi iubesc tatal, ca nu il condamn pentru ca ne-a parasit pe mine, mama si fratiorul meu cand eu aveam doar 8 ani. Cum sa uit ca intotdeauna mi s-a parut ca eu si tata semanam, ca pe el il iubesc mai mult ca pe mama?

Cum sa uit cat m-a durut cand a plecat si ca ajunsesem sa il vad doar de 2 ori pe an? Si cat de greu ne-a fost apoi, mamei si mie, sa avem grija de fratiorul meu mic si bolnavicios, sa muncesc de la 16 ani si sa am responsabilitatile unui om mare cand peste ceva timp mama a avut un accident si toata grija familiala s-a transferat asupra mea?