Despre iubirea… non-iubire

Stateam langa ea. IUBIREA mea – singuratatea mea, fericirea mea, supravietuirea mea. Vazandu-i ochii. Care ma asteptau. Intunecati. Urmarindu-mi cu caldura gesturile. Foarte curios, pe masura ce percepeam prezenta ei – a singuratatii, fericirii, supravietuirii mele – imi dadeam seama ca increderea in iubirea mea, ma ajuta sa depasesc teroarea orelor de non-singuratate, non-fericire si pseudo-fericire.

Simteam cum toate cele intamplate pana la aparitia ei – a iubirii – incep sa se piarda, asa cum imi dorisem dintotdeauna, in trecutul meu obscur, indepartat. Prezenta ei – a iubirii – imi permitea eliberarea de orice imbracaminte ridicola, obositoare. atat doar, ca, alaturi de iubire, haina mea nu-mi era nici mai comoda, nici mai utila. Prezenta ei, a iubirii, risca sa-mi deschida o rana veche, dureroasa.

EA, iubirea, era aproape, foarte aproape. Periculos de aproape – privindu-i nasul mic, carn, impertinent, cu narile agitate continuu, buzele usor palide, frumos arcuite. Si, totusi, in locul ei, simteam ca se afla – nu Non-Iubirea – ci timpul, nu cel trecut, confuz, mizerabil, terorizat de asteptare, ca un organism ce se straduie din rasputeri sa reziste unui cancer, ci altul, mai scurt, ce-mi statea inainte, naruit, fara nici un punct de sprijin. O extindere egala cu ceea ce am fost si as fi putut fi. A iubirii si non-iubirii.

Alta data, cand ma invadau asemenea stari, nu aveam nevoie de nimeni – nici iubire, nici pseudo-iubire, nici non-iubire. Nu aveam nevoie de nici macar mine. Si, totusi, pentru aceste iubiri (fie ele pseudo- sau non-) incercam sa ma reconstruiesc. De cele mai multe ori plictisit. Si ingrozit. Pentru ca, de obicei, in absenta ei – a iubirii – raman eu insumi. Invadat de stari care nu eram eu, dar imi aminteam de ele, de cioburile de sticla din care, cica, imi reconstruiam imaginea vietii, imaginea iubirii.

Si, totusi, dupa atatea eforturi de reconstruire a ceea ce eu insumi sunt, refuz sa ma mai gandesc la fiecare ne-nascuta traire de iubire. „Asta e viata pe care o merit” – imi spun. Din moment ce o suport, inseamna ca exact atat merit. Nici iubire, nici non-iubire. Nici macar gustul unei…apropieri de iubire. Poate ca nici nu exista altceva. Poate ca totul este sa intorci si pe o fata si pe alta aceleasi inrebari fara raspuns. Sa speri ca trebuie sa existe si altceva decat ceea ce traiesti. Poate ca numai visele nu ne lasa sa ne scufundam in cenusiul atat de cleios si cotropitor al non-iubirii. N-ar fi exclus ca eu sa fiu altfel – un produs al pseudo-iubirii, ce ofera iubire in schimbul non-iubirii… Ady Vantiu.