Destine frante

In urma cu un an si 10 luni eram o familie fericita, implinita. Familia mea era compusa din trei persoane. In februarie 2008, in vacanta, baiatul meu in varsta de 19 ani a plecat la munte, acolo a avut accident cand conducea un atv. A intrat in coma… nu l-am putut salva. Dupa doua luni de coma… a decedat.

De atunci eu m-am izolat de toti. Nu suport pe nimeni in jurul meu, am impresia ca sunt falsi. Nu doresc sa imparta aceasi suferinta cu mine. La serviciu ma comport acceptabil, neavand incotro. Astept cu nerabdare sa ajung acasa… sa plang, sa plang, sa plang. Nu pot sa plang langa sotul meu, mai rar. Nu il mai suport nici pe el, nu il acuz de nimic. Nu mai raspund la telefoane, inchid interfonul, nu deschid usa la nimeni, am fost si la specialist, nu mi-a convenit ce-mi spunea, am renuntat.

Imi vreau copilul inapoi… Stiu ca este imposibil, dar e singurul lucru pe care mi-l doresc. O perioada i-am suportat pe apropiati, dar nu mai suport sa dau explicatii, sa ma justific fata de ei, tot timpul sunt certata,… Stiu ei nu pot intelege durerea noastra. Sunt considerata o persoana cu probleme psihice de catre anumite persoane carora le-ar conveni, simt cum se apropie sfarsitul meu, sper sa nu fiu dusa cu forta la spitalul de boli psihice. Sunt persoane influente. Si ptr. bani ar face orice. Asta simt.  Vreau sa fiu alaturi de copilul meu, dar sunt lasa. Iau medicamente: neuromultivitamine, prescrise de medic. Atat, nu iau sedative, nu am luat niciodata. iImi vizitez copilul saptamanal, dar vreau sa fiu cu el, imi apare in vis, se lasa mangaiat, pupat. Are nevoie de mine. V-am scris ptr. ca stiu ca nu ma veti certa. Va multumesc ca mi-ati dat aceasta ocazie.