Dilema!

Aveam 21 de ani cand m-am indragostit prima data cu adevarat! Am crezut in el si in iubirea noastra, pana cand i-am dat vestea cea mare: vom avea un copil! Totul s-a schimbat din acel moment, el a devenit nervos, violent chiar, mama lui a insistat sa avortez, m-au amenintat etc. Am plecat din orasul unde locuiam amandoi si m-am ascuns la niste rude pana am nascut. Mi-am zis ca el nu ne merita, pe fetita si pe mine, si am stiut ca voi avea puterea sa o cresc singura! Comportamentul lui m-a facut sa-l dispretuiesc imediat, tot ce fusese frumos intre noi era dat uitarii, fusese o minciuna! Dupa doi ani, am cunoscut un alt barbat, caruia i-am spus de la inceput care era situatia mea… o mama celibatara, devotata exclusiv copilului ei! A acceptat locul pe care i-l lasam in viata mea, s-a multumit cu o parte din mine, ba chiar a insistat sa adopte fetita. Dupa 5 ani de relatie, in care am vazut ca ne iubeste pe amandoua si ne respecta, ne-am casatorit si a devenit si tatal oficial al Oanei mele dragi, care de fapt nu cunoscuse vreodata altul! Totul a fost perfect inca 7 luni dupa nunta, cand l-am nascut pe baietelul nostru, Ovidiu. Sotul meu a devenit alt om: a inceput sa o persecute pe Oana, sa-i reproseze fiecare scancet al fratiorului ei, s-a transformat intr-un tiran egoist! Numai fiul lui conta, eu si fetita il deranjam, il exasperam, eram 2 incapabile care reprezentam un adevarat pericol pentru micut, asa spunea! Viata noastra devenise imposibila, certurile repetate si amenintarile lui ca-mi ia copilul si dispare, m-au facut sa cer divortul si protectia politiei. Procedura a decurs relativ rapid, ne-am despartit legal de un an, el s-a internat intre timp intr-un spital psihiatric. Are in continuare mari probleme de sanatate, acesta fusese si motivul transformarii lui radicale! Se pare ca e irecuperabil… Copiii mei nu mai au tata! In urma cu aproape 2 ani, cand eram in divort am cunoscut un alt barbat, care m-a ajutat foarte mult sa trec mai usor prin toate incercarile acelea penibile. A fost in permanenta alaturi de noi, mereu disponibil… In final mi-a spus ca ma iubeste si ca vrea sa ne casatorim! E mai mare cu 14 ani ca mine, e divortat, fara copii, si locuieste in strainatate. Nu pot spune ca-l iubesc, dar il admir si-l respect. I-am spus ce simt pentru el, si spune ca nu-l deranjeaza, e sigur ca intr-o zi il voi iubi… Vrea (si el!) sa-mi adopte copiii, ca sa formam o familie si oficial, ceea ce din punct de vedere legal e posibil, avand in vedere boala tatalui lor. Daca Ovidiu nu intelege mare lucru din toata situatia asta, Oana la aproape 10 ani mi se pare deja perturbata de tot ce a indurat deja pana acum… Ce sa fac? Cum e mai bine? Orice opinie e bine venita, multumesc.