Dorul de fiica mea ma macina
Stiu prea bine ca orice pasare isi lasa cuibul matern la un moment dat. Sunt o femeie cu o anumita varsta si cred ca am acea intelepciune de a nu ma minti singura.
Traiesc un moment greu in viata mea si anume plecarea copiilor.
Am o singura fata si o iubesc mai mult decat ar descrie toate cuvintele adunate din toate limbile pamantului.
Intotdeauna mi-a facut cinste si bucuriile pe care mi le-a adus sunt nenumarate. Mi-a fost cel mai mare sprijin acum 5 ani cand sotul meu s-a prapadit.
A fost alaturi de mine si adesea am simtit in ea taria de caracter a raposatului meu barbat. De ajutor mi-a fost si in casa, fiind mai gospodina decat imi amintesc sa fie fost eu la varsta ei, ba chiar de 2 ani a si muncit, ceva part-time, cat sa nu imi mai ceara mie bani pentru treburile si nevoile ei.
A terminat liceul anul trecut si acum este plecata cu bursa in Franta. Invata excelent, dar pentru ca nu avem bani nu poate veni decat o singura data pe an acasa. Imi este foarte dor de ea si de cand a plecat simt ca zilele mele sunt toate la fel: triste si prea lungi. Vorbim pe Intenet, la telefon si mai mult plang decat vorbesc atunci cand ii aud vocea.
Ea se pastreaza tare si imi tot zice ca toate vor fi bine. Dar eu simt ca ma ofilesc pe zi ce trece fara ea. Singuratatea nu imi da pace, nu ma pot linisti si noptile sunt cele mai chinuitoare. O visez in fel si chip, ma tem pentru viata ei, pentru sanatatea ei, pentru visele ei.
E o fire puternica, realista, dar sunt sigura ca are o parte sensibila pe care nu o arata si pe care altii o pot totusi ranii. De aici nu pot face nimic. Abia ii trimit ceva bani cat sa isi usureze traiul, mai ales ca ea lucreaza acolo pe un post destul de prost platit, dar nu are de ales.
O admir enorm pentru ce face, pentru curajul de a pleca si cred ca tatal ei ar fi mandru sa o vada. Nu ma pot abtine insa de la a ma gandi si la mine. Am avut acest copil tarziu si nu stiu cat ma voi mai putea bucura de ea.
Uneori ma gandesc singura ca nu va vrea sa se mai intoarca si ca voi ramane departe de ea pana la sfarsitul zilelor. Acest gand ma topeste pe dinauntru, dar nu ii spun. Cred in visele ei si nu vreau sa fiu o piedica in calea lor.
Sper doar ca vacanta de vara sa vina mai repede si sa nu ma sune ca sa imi spuna vestea amanata indelung: ca nu vine in tara. Imi oblojesc dorul cu pisicuta lasata de ea in grija mea si sper sa nu raman la atat.
Chit ca animalutul este bland si imi aminteste de blandetea ei, nimic nu poate risipi un dor cum este cel al mamei fata de copilul ei. Dar asa e viata: nimic nu vine fara sacrificiu si mamele o stiu cel mai bine. Mai ales cand e vorba despre binele copiilor lor..