Draga mama,
Imi pare rau ca au trecut atatia ani de cand nu ne-am vorbit. Imi pare rau ca am ales sa te urasc in sufletul meu buimac de adolescenta cand ai hotarat sa iti refaci viata, dupa moarte tatei. Te-am judecat aspru si ti-am aruncat cuvinte urate fara sa gandesc mai mult la cei 18 ani ai mei. Stii bine ca aveam o relatie minunata cu tatal meu si ca moartea lui m-a lasat aproape invalida sufleteste. Pot zice ca acel handicap nu mi-a trecut vreodata si poate ca decizia mea de a ridica un zid fata de tine a ajutat la evolutia lui.
As vrea sa fi putut intelege ca orice femeie are dreptul sa fie fericita si cu atat mai mult tu, care ai avut intelepciunea de a pricepe ca tata nu se va mai intoarce, dar ca trebuie ca noi sa ne intoarcem printre cei vii. Ca sa iti fac in ciuda, am ramas prizoniera trecutului multa vreme, iar decizia ta de a te racasatori cu acel om bland si grijuliu mi-a sporit incapatanarea de a persista in durere. Cum se poate ca tu sa fi trecut peste moartea tatei, imi spuneam. Abia acum inteleg ca este omeneste si recomandat sa fie asa. Abia acum, cand am aproape varsta ta de atunci si cand tu nu mai esti aici sa ma intrebi cum se vede lumea de la inaltimea unor ani mai multi.
Nu pot sa uit cearta aceea terbila in care am hotarat sa plec de langa tine si noua familie, practic inchizand orice usa intre noi. La fel, ma doare ziua in care am venit la spital si doar aparatele te mai tineau vie. Era prea devreme sa ma lasi, in inima mea speram mereu ca vor mai trece cativa ani si lucrurile dintre noi isi vor reveni, dar nu am luat vreodata in considerare posibilitatea unui accident. O alta lectie grea!
Acum iti scriu si sper in inima mea sa ajunga la tine aceste ganduri bune si sa ma ierti pentru anii de nestiinta in care am tinut mortis sa fim departe. Nu ti-am citit scrisorile, nu am vrut sa stiu nimic despre tine si noua ta viata. Imi pare foarte rau…
Acum m-am intors in orasul nostru pentru cateva zile si ma simt apropiata de tine. Cred ca legaturile dintre noi nu s-au rupt, desi mi-am dat toata stradania. Si cred ca lacrimile pe care le vars sunt mai sincere ca oricand. A trebuit sa plang de 2 ori din tot sufletul ca sa inteleg ca supararea nu merita sa iti ocupe viata si sufletul. Ce pacat ca am inteles prea tarziu!.