Am 30 de ani, m-am casatorit acum 5 ani din dragoste, am o familie armonioasa si doi copii. La 17 ani am cunoscut un baiat pe care l-am iubit foarte mult (nu fizic) dar, de care, dupa 1 an de zile am hotarat sa ma despart. Eu am fost cea care a avut aceasta initiativa, desi il iubeam foarte mult. Am crezut si simtit atunci ca are un fel ciudat de-a ma iubi pe care eu nu pot sa-l inteleg, nu avusesem discutii majore, dar parca nu reactiona cum as fi vrut eu sau cum ma asteptam (sau n-am comunicat suficient ca sa analizam situatia).
Dupa despartire o perioada foarte lunga (cred aproape 2 ani) m-a cautat la telefon sa ne impacam. Nu mai vroiam sa aud de el desi nu imi facuse cine stie ce rau ca sa ma comport asa. Stiu ca am ales cu ratiunea (sa ne despartim), dupa ce m-am gandit o noapte intreaga, desi sufletul meu vroia sa fie langa el.
Timpul a trecut, nu am incetat sa ma gandesc la el (oare ce face, ii este bine, are copii?). Au trecut 13 ani de cand ne-am cunoscut, ne-am casatorit amandoi, el s-a stabilit intr-o tara destul de indepartata. Am dat de el prin intermediul internetului si tinem legatura (amicitie, prietenie). Stau si ma intreb cum este posibil sa am o casnicie reusita, echilibrata si totusi el sa ocupe un spatiu atat de mare in gandurile mele.
Sa fie din cauza ca ma simt vinovata (ca nu am avut rabdare sa il ascult, sa il inteleg atunci cand aveam 17 ani, de ce-ar mai conta dupa atata timp?). Mi-e bine cu viata pe care o am dar simt ca parca as vrea sa dau timpul inapoi sa mai am 17 ani sau sa mai am o viata pe care sa o traiesc alaturi de el, dupa ce imi voi fi trait viata cu sotul meu (ceea ce, desigur, nu e posibil).
Intrebarea mea este: am luat-o razna sau e normal sa am aceste sentimente? Cred ca am luat atunci hotararea de a ne desparti dar o parte din sufletul meu a ramas acolo cu el (acum 13 ani) sau e foarte valabila expresia. Va multumesc!
