EA… dragostea…
EA – dragostea… Te gandesti la inexorabil – inefabila senzatie de plenitudine. De atotcuprindere. De marginire nemarginita. De inceput fara de sfarsit. De EA. Traita. Pierduta.N iciodata respirata. Dar perceputa. Nu i-am pus un nume. Nu stiam ce caut. Dar ii simteam prezenta prin toti porii existentei mele. Si ai epidermei. Tanjind dupa acel ceva. Un suras, o lacrima, o intindere de mana, o pleopa peste durerea mea, un nou-nascut peste vulcanul meu de non-cuvantare, un schelet peste pruncul nenascut, o intangibilitate peste tangibilul meu drum catre EA.
N-am incercat sa dau o definitie acestei stari (pseudoumane/pseudodivine), insa am avut temeritatea de a incerca sa o recompun (ca si cum, vezi Doamne, EA ar putea fi comparata unui puzzle!), din gesturi si culori, din taceri si amprente de alb/negru, din dureri provocate dureros si dureri placute. Cu toate acestea, nici franturile de cuvinte, nici durerea aspra, persistenta – care mi-a istovit gandul si respiratia, nimic si nimeni nu venea sa imi sara in ajutor!
Raman acelasi fariseu care care cauta drumul catre EA. Totul continua sa ramana confuz, inert, alunecos, o dibuire in orb. Absurd,coninuu. Sentimentul ca supravietuiesc, fara respir, fara caldura, fara apartenenta, fara inceput, fara sfarsit – ma ucide. Incet. Precum picatura chinezeasca. Cu perseverenta. De nedorit. Ma privesc mereu neincrezator; nu ma recunosc. Si nimic nu se mai potriveste. Sentimentul absentei EI – numeste-o cum vrei – transforma totul in inutil, in zadarnic, in tacere zgomotoasa, in eclipsa de soare, in ploaie uscata, in parfum de migdala…
Vietii pe care am impresia ca o mai am, ii lipseste tocmai viata. Degeaba o caut. Viata s-a dus cu EA – acel nenumit ceva. Incerc sa numesc nenumitul. Il caut, dincolo de ancestral, tocmai in disperatul meu prezent. Cred ca am gasit-o. Si, in ipocrizia mea, ii gasesc un nou nume. Fericit – desi sunt constient ca nu acesta este numele pe care il cautam – il rostesc. O data, de doua ori, de o suta, pana obosesc. Calm. Degajat, un timp. Apoi, revoltat ca nu era ceea ce cautam, il descompun – numele – in litere, pentru a-l recompune, a-l anagrama brutal intr-un strigat ori intr-o rugaciune, dar efortul este inutil. Cuvantul inventat se pierde in durerea perfida ce paralizeaza orice gand. Inventand un nou nume, este ca si cum as incerca sa-l rebotez pe Iisus.
Stiu, este sacrilegiu a compara Creatorul cu ceea ce caut. cu ceea ce are deja un nume. Buimac, invins, continui sa sa caut lucrurile stiute in speranta ca macar aerul lor a ramas acelasi. Continui sa imi gasesc scuze pentru perseverenta mea involutiva. continui sa ma auto-amagesc cu spatiile viitoare ale EI. Insa, paradoxal, fara EA spatiile sunt albastre, sterpe, ordinare, palpaind si tanjind tocmai dupa ceea ce odinioara EA ii daduse viata. In ambitia mea kafkiana continui sa o caut, sa-i caut un nume. Bezmetic, ocolind lumea, temandu-ma de taisul privilor sau de morga falsa, plicticoasa – dar impulsionanta – a prietenilor, ma tem de incercarea dureroasa care ma apasa si ma incearca in coautarea EI.
Credeam ca sunt cel care imi car propria suferinta in spate, dar, de fapt, eram apasat de greutatea EI. De aceea, uneori trebuie sa par indiferent sau cinic, asemenea celor care se prefac ca-i intereseaza existenta mea,experienta mea. alteori, sunt obligat sa rad peste lacrimile mele, impunindu-mi-se sa ma hlizesc disperat pentru a mi se permite plansetul ce se ascunde in intunecimea privirii. Privirea…Si ea tanjind dupa acea nenumita. fiindca, nici o explicatie, nici o justificare, nici o scuza nu trebuie sa-ti umbreasca masca, si nici gandul sau gestul. Ce imi apartin numai si numai mie. Cel care au dat sens vietii mele, cautarii mele dupa EA. Si, oh Doamne!, de atatea ori am incercat sa ma obisnuiesc cu gandul ca nu voi apuca sa-I dau un nume, ca nu voi ajunge sa O intalnesc. Si, poate, ma va descoperi EA pe mine, cu tot ceea ce sunt si nu sunt, cu tot ceea ce mi-am inchipuit ca sunt si nu sunt, cu toate gandurile mele existente si inexistente.
Da, incercam sa-i dau un nume dragostei. nu dragostea comuna, comerciala, gratuita, ieftina. Ci dragostea, acea dragoste – unica, tragica, intangibila, innourata. Dragostea pentru care, in mod absurd, doar cei care nu au gustat-o au reusit sa o cunoasca. Dragostea care nu reprezinta altceva decat distanta egala fata de toate punctele cardinale. Dragostea care nu poate fi decat o continua rasucire si o incomensurabila cautare de sine. Dragostea, infinitul absurd in jurul aceluiasi: incotro? Dragostea – drama dostoievskiana a dreptului catre adevar, tragedia dreptului la dragoste. Da, pe ea o cautam Ei incercam sa-i dau un nume. Da, pe ea o cauta cei mai multi dintre noi. Ei incearca, cei mai multi, sa nu ii dea un nume. Si, totusi, eu i-am atins suflul. Dragostei – imbratisarea imbratisarii…
Ady Vantiu
