El a decis ca distanta e mai mare decat dragostea

Se spune ca zeii ne pedepsesc cand ne indeplinesc dorintele. Iar asta mi se pare mai mult decat trist, doar oamenii viseaza si viseaza si viseaza. Viata, in esenta ei, e ceva similar cu un sir de dorinte, idealuri.
Obisnuiam sa ma trezesc dimineata gandindu-ma la ce nu am. Fusesem delasatoare cu viata mea. Imi mutilam sperantele acelea de mai bine culpabilizandu-ma pentru ca nu mai doream nimic din ce ma inconjura. Zeii ma pedepsisera aspru.

Pe-atunci a inceput criza mea.
Eram studenta de jumatate de an. Chiar acolo unde imi dorisem sa intru. Locuiam singura si imi singularizam universul pe zi ce trece. Lucrurile incepeau a-si pierde din sens. Ambitiile mele se pierdeau printre frunzele plopului in fata caruia imi beam cafeaua. Nu in carti. Nu in muzica. Nu in oameni. Ci acolo, in punctele alea pe care imi fixam irisii, cand simteam golurile apasatoare.

Apoi, incet-incet totul a inceput sa se destrame. El a decis ca distanta e mai mare decat dragostea. Parintii isi retrageau sprijinul atat fata de mine, cat si fata de ei insisi. Prietenii vechi, erau si ei departe.
Daca vrei dreptate si justitie, te duci la filosofie. Facultatea de drept e altceva, spusese pe un ton pragmatic o profesoara. Iar eu eram una din acele persoane idealiste, care disecau cuvintele din manual, cautand intelesuri aparte, sa le pot gasi rolul, aplicarea in societate.

De asta pierdeam. Pentru ca nu ma multumea simplitatea memorarii lor. Scriam. Citeam. Si, mai ales, visam. Fara oprire. Insomnia imi era cea mai buna prietena, chiar daca, mai tarziu, m-a imbolnavit.

Si-am inceput sa-mi pierd speranta ca as putea realiza ceva. In mintea mea, praful s-a depus pe fiecare rotita. Nu mai stiam ce vreau. Nu mai stiam ce imi trebuie. Nu mai stiam cine sunt si-mi respingeam sufletul, gandurile, celulele.

Incepusem sa ascult povestile celorlalti, dispretuind-o pe a mea. Imi doream sa fiu amnezica. Sa nu exist. Si, totusi, nu aveam curaj sa pun capat unei existente atat de fade. Exista in mintea mea ceva ce ma face sa ridic semne de intrebare. De ce lucrurile se mai intampla daca nu au un rost?

Intre dialogurile astea, unele devenite fortate, cautam o cale sa ma salvez. La momentul respectiv, eram inconstienta de lucrul asta, insa acum stiu ca vroiam sa asez punctul acelui capitol.

Pierzandu-mi increderea in mine, nu mai puteam spera ca, intr-o zi, voi reusi sa realizez ceva. Acasa, dezamagirile se inalntuiau, una dupa alta, inrobindu-ma. Lantul acela imi apasa pe glezna atat de mult, incat salvarea, pur si simplu, trebuia sa se intample.

Stiam deja ce vreau, incepusem sa ma cunosc. Incepusem sa ma accept asa cum eram cu adevarat. Nu ma mai imaginam imbracata formal, inconjurata de dosare. Oricat de mult sufeream pentru pierderea a doi ani din viata, pentru risipa financiara pe care parintii mei mi-o reprosau cu fiecare ocazie, stiam ca, in definitiv, exist, iar aceasta perioada sumbra putea constitui o lectie pe care nici facultatea, nici parintii nu mi-ar fi putut-o oferi vreodata.

Si-am inceput sa ma reinventez. Treptat, lucrurile incepusera sa capete un alt sens. Invatasem sa cred in mine, in ce pot face. Invatasem sa inteleg mecanismele societatii in care m-am nascut. invatasem ca pot. Asumandu-mi o criza existentiala destul de severa, mi-am trasat conturul personalitatii de acum. Acum, cand pedepsele zeitatilor imi par irelevante.