Inca mai sper

Am 26 de ani. Sunt absolventa de facultate, acum masteranda, am fost mereu copilul si eleva model. Iar asta in ciuda faptului ca am crescut fara tata (a murit cand eu aveam sapte ani), avand lipsuri materiale pe care mama intotdeauna s-a straduit sa le depasim.

Insa problemele cu adevarat grave in viata mea au intervenit in adolescenta. Asa se face ca acum sunt fericita „posesoare” a unei operatii pe coloana vertebrala (pentru a corecta o scolioza juvenila, o deformatie in forma de S a coloanei). Si acum am dureri cumplite, nu am voie sa car nici macar doua sacose de cumparaturi.

Ma intreb adesea cum va evolua viata mea, insa lucrul pe care mi-l doresc cel mai mult este sa imi intemeiez o familie, chiar cu eforturile supraomenesti pe care ar trebui sa le fac pentru a avea grija de o gospodarie, de un sot si de un copil. Vointa as avea, atat timp cat as avea pentru ce sa lupt. Scopul acestei marturisiri nu este acela de a ma plange sau de a va strani mila. Am acceptat deja situatia, merg mai departe, insa desi ma aflu pe drumul implinirii profesionale si sociale, din punct de vedere sentimental lucrurile se prefigureaza terne.

Din cauza faptului ca am ramas cu o usoara deformatie a coloanei (deoarece curburile nu au putut fi reduse total), a ramas o denivelare a spatelui, care nu se observa insa, pentru ca m-am obisnuit sa aleg bluze ceva mai lejere, nu mulate, dar ma simt ingrozitor de fiecare data cand un barbat incearca sa se apropie de mine. Am avut pana acum cativa prieteni, insa doar ultimul dintre acestia a stiut adevarul despre sanatatea mea. A fost si cel care m-a iubit asa cum sunt, insa pe care, din pacate, eu nu am reusit sa il iubesc, desi m-am straduit (!) si mi-am tot repetat ca ar trebui sa fac asta, macar pentru simplul fapt ca ma accepta.

Acum trec printr-o perioada extrem de trista. Am sentimentul ca insel permanent increderea fiecarui baiat care imi cere vreo intalnire, pentru ca el ma vede asa cum „par”, nu asa cum sunt. Nu mi-ar putea descoperi problema cu spatele, decat daca eu i-as spune despre asta. Si intr-adevar numai la asta ma gandesc, inca de la prima intalnire: Cand este bine sa ii spun, la a cata intalnire? Oare cum va reactiona? etc. Este o tortura permanenta, este ingrozitor.

Uneori, capitulez si imi spun ca sunt doar o persoana cu certificat de handicap accentuat, care ar trebui sa isi vada de serviciu, in asa fel incat sa isi castige existenta si sa accepte ca viata de familie va ramane doar un vis. Sunt o femeie placuta, simpatica, unii ma considera chiar „fermecatoare”, sunt inteligenta si cu un simt al umorului foarte bine dezvoltat. Uneori simt ca personalitatea mea, destul de „efervescenta” si toate dorintele mele de viata sunt captive intr-un trup „lovit”. Imi doresc langa mine un barbat in sensul adevarat si nobil al cuvantului, nu vreau sa fac compromisuri numai din cauza problemelor mele de sanatate, nu as putea trai langa un om pe care sa nu-l iubesc sau care sa stea langa mine din mila.

Dar ma gandesc ca toate acestea nu sunt de ajuns, pentru ca sunt atat de multe femei „normale”, sanatoase, pe care barbatii ajung sa le insele. Atunci, eu nu risc oare sa ajung sa mi se spuna intr-o zi „mi-am facut mila si te-am luat de nevasta”? Cum ar putea un barbat sa ma accepte, inclusiv in momentele de intimitate, cand bluzitele largute nu vor mai incapea in peisaj si eu as tresari la fiecare atingere a spatelui? (inca nu mi-am inceput viata sexuala si daca o voi face vreodata, va fi dupa casatorie, o alegere asumata pe criterii religioase).

Viata asta… atat de grea, dar atat de frumoasa! Daca ati avut rabdarea sa cititi pana la capat, vor rog aveti si bunavointa de a-mi oferi o parere: daca ati fi in locul meu, ati cauta in continuare persoana care sa va iubeasca si pe care sa o iubiti sau ati renunta la asta si v-ati concentra, in schimb, pe celelalte domenii ale vietii?

Dvs, domnilor, ati putea accepta si trai langa o femeie cu probleme de sanatate cum am eu? Si acum, ceva mai copilaresc: la a cata intalnire ar fi potrivit sa imi „instiintez” partenerul de discutii despre problema mea? 🙂