Istoria primului meu „te iubesc”
Rareori imi amintesc anii Ceilalti, cei a caror valtoare o resimt si astazi, dar care si-au pierdut continutul datorita trecerii timpului, ramanand doar niste contururi, cateodata luand chip de fantasme. In orice caz, acei ani au fost de departe cei mai buni din viata mea.
Se intampla in vremea cand aveam vreo 5-6 ani (wow) si mergeam la gradinita cu un entuziasm scolastic pe care aveam sa-l pierd total si definitiv cativa ani mai tarziu. Inca nu intelegeam daca locul acela fabulos era o scoala, sau un loc de joaca, sau un taram fermecat. Colegii si doamna educatoare si jucariile si diapozitivele cu “Sarea in bucate” sunt parca, si acum, fictiuni de basm, caractere atat de incarcate emotional, incat, numai simpla lor repunere in fluxul constiintei, provoaca un soi de extaz incognoscibil.
Pe vremea aceea, asemenea mai tuturor fetitelor de varsta mea, nutream o repulsie ingrozitoare fata de sexul opus. Tin minte ca o perioada am refuzat sa mai merg la gradinita prefacandu-ma bolnava, tocmai pentru ca, zi de zi, Radu si Sergiu, imediat ce calcam pragul gradinitei, ma luau la pupacit intr-un mod scarbos si odios. Isi incolataceau mainile lor dizgratioase in jurul capetelor noastre firave si apasau cu buzele asupra obrajilor nostri atat de fini pana-i inroseau violent. Acesti baietandri, pe care-i uram atat de mult atunci, aveau sa-mi fie colegi inca 8 ani de-atunci incolo… Ce amintiri…
Ei bine, nu eram eu singura victima a acestor ghidusii infantile. Pe langa mine mai erau si alte fete care simteau aceeasi repulsie ca si mine. Formasem un grup secret si cautam siretlicuri prin care sa nu-i mai lasam pe acesti avizi baieti sa ne domine. De cele mai multe ori insa, nu reuseam. Ei erau mult mai puternici si actionau cu o precizie si rapiditate fulgeratoare. Pe care aveau sa si-o piarda imediat dupa ce aveau sa termine gradinita. Pacat. Asta se-ntampla aproape de sfarsitul sederii mele acolo, in al treilea an al meu de gradinita, cred. Mentionez ca o frecventam de la 3 ani cand ma duceam cu frate`miu. Educatoarea facuse o exceptie si ma primise in randul invataceilor, desi eram doar un bot de carne, mult mai mic decat restul.
Cand mai crescusem deja, adica pe la 6 ani, a venit cu noi in clasa un pustan, frumusel, brunet, cu ochii negri si rarait. Era adorabil, dar, scarbos in viziunea mea de-atunci, tocmai pentru ca era… baiat. Cand mergeam in pauze si jucam in curte Tara, tara vrem ostasi, sau Ratele si vanatorii sau Sticluta cu otrava sau mai stiu eu ce alte jocuri, toate fetele eram prietene cu baietii. Cum insa paseam in clasa, deveneam cei mai mari dusmani. Ei bine, lucrurile s-au complicat, si prin nu stiu ce mistere metafizice, acestui pustiulica, Bogdanel (asa-i zicea doamna educatoare), i s-a pus pata pe mine. Plansul si scrasnirea dintilor. Era timid si nu se manifesta euforic precum ceilalti doi colegi, in schimb, isi varsa amarul acasa. Cum ajungea acolo incepea sa planga la maica-sa ca lui ii place de mine (ce placut, Doamne iarta-ma, la 6 ani?!?) si ca vrea sa stea cu mine-n banca.
Dragii mei, vreau sa va spun ca asta era cea mai mare injosire care mi se putea aduce! Sa impart aceeasi masuta cu un baiat! BLEAX! Maica-sa, vazand ca odorul ei e grav afectat emotional, i-a prezentat situatia educatoarei. Apoi educatoarea a venit la mama cautand solutii. Eu bateam din picior furios, ca nu vreau sa stau cu el sub nici o forma. El plangea in sughituri, ca vrea sa stea cu mine. In cele din urma, sexul slab, ca mai tot timpul, a pierdut lupta. Astfel, am fost mutata in a doua banca din stanga cu… distinsul domnisor. Jale mare. Bocete in fiecare zi pe capul meu. Simteam cum intregul cer mi se prabuseste pe capu-mi micut, cum toate colegele radeau de mine pe infundate si, cred, pentru prima oara, m-am gandit sa ma sinucid (glumesc 🙂 ).
Lucrurile pareau sa se mai domoleasca, incepusem sa comunic cu el, chiar daca la inceput il priveam cu o ura de moarte. Imi facea mici cadouri, uneori reusea sa ma faca sa zambesc. Cu toate acestea, rusinea mea in ochii colegilor, nu scadea deloc. Nu imi mai amintesc cu exactitate cat a durat aceasta tevatura cu statul in aceeasi banca, insa situatia ajunsese destul de urata.
Asa incat trebuia sa se intocmeasca un plan care sa impace ambele parti. Colacul meu de salvare a venit printr-o serbare. Doamna, prin unele revelatii mistice, s-a gandit sa facem o sceneta in care sa jucam Alba ca Zapada si cei 7 piticoti. Nu cred ca va este greu sa ghiciti acum cine era Alba ca Zapada si cine era… printul! Cert e ca acest episod a impacat pe toata lumea. S-a creat un fel de legatura secreta intre print si printesa, un soi de intelegere nerostita, care i-a impacat si i-a facut sa traiasca fericiti pana la sfarsitul… gradinitei.