Iubire imposibila dar iubire la patrat…

Am decis sa-mi scriu si eu povestea, confesiunea, aici si nu in realitate. Realitatea o las neatinsa. Macar la suprafata. Dar sa explic. Ma numesc A, am 29 ani, sunt casatorita de 4 ani, am o casnicie minunata, sotul meu este minunat din toate punctele de vedere, fizic, moral, este iubitor si implicat 100% in familie, atent si un amant extraordinar. Zilele si noptile ne sunt frumoase si furtunoase:) Ne iubim cu pasiune si mereu ne miram cat de pasionali suntem si cat de frumos este. Facem planuri si construim impreuna…Si totusi… Acum 3 luni a aparut in orizontul meu un fost coleg. Un barbat despre care nu stiam multe atunci, nu am pastrat legatura in timp. Dar cu care am inceput sa vorbesc, sa ne scriem, sa ne povestim diverse, am vazut ce lume interioara minunata are, ca e amuzant si cald, si inteligent. Nu stiu cand mi-a devenit drag, nu stiu cand am inceput sa ma gandesc din ce in ce mai mult, sa reiau la nesfarsit cuvinte si trairi, sa am emotii si senzatii minunate cand vorbim, sa imi lipseasca atat de mult atunci cand nu comunicam. Sentimentele sunt impartasite, stim amandoi ca avem sentimente puternice unul fata de celalalt, oare avem? Sau este atractie…nu am mers mai departe, partea fizica. Acum asa cred, ca avem sentimente, cred…Insa nu stiu, nu am cum sa fac diferenta, sa fiu sigura ca nu este o adictie, un foc de paie, o atractie irezistibila… fizica si intelectuala. Si atat. Vorbim mult, povestim de toate, nu despre familie, nu despre partenerii fiecaruia, in opinia mea sunt tabu, sotul meu este mult prea minunat sa il aduc in vreo discutie sau sa aud pareri, chiar si foarte bune 🙂 Ma gandesc la el si mi-e foarte dor de el, imi vin in minte ganduri si scenarii, dorinte, cand merg undeva, serile, noptile, serile care nu pot si nu vor fi ale noastre niciodata, serile cand ma simt intr-un mood romantic si mi l-as dori langa mine. Nu sunt geloasa insa pe sotia lui. Deloc. Mi se pare normal, mi se pare ca ar trebui sa fie langa ea…asa cum mi se pare ca locul meu este langa sotul meu pe care il iubesc foarte mult. Mi se pare bine sa fie in bratele sotiei, mi se pare bine sa fiu in bratele sotului, nici nu ma gandesc cum ar fi sa nu fie asa. Nu imi trebuie. Dar o mica parte din mine, din inima mea ii apartine. E a lui. Si o mica parte din inima lui e a mea. Iubirea pentru mine si iubirea pentru el…nu stirbesc cumva, intr-un mod straniu iubirea pentru sotul meu sau pentru sotia lui. Este posibil sa iubesc doi barbati in acelasi timp? Este posibil ca intr-o inima sa aiba loc doua iubiri? Este iubire? Este atractie? S-ar termina totul daca am merge pana la capat? Se va termina de la sine? Nu stiu… stiu ca nu as vrea sa schimb nimic, stiu ca e frumos sa iubesti, stiu ca emotiile si iubirea, si dragostea si trairile, chiar si durerea si suferinta sunt cumva in iubire si simt ca traiesc, e frumoasa viata si nu as schimba nimic. Asa cu durere si cu exaltare… cu liniste si zambete multe… Am citit articole aici in revista dumneavoastra, despre infidelitate, poligamie, cum ne nastem si ce dorim, cum alegem prin alegerea proprie sau prin societate si mariaj monogamia, cum social si moral una este acceptata ca regula si cealalta ca exceptie, cum istoric si natural cealalta este regula si invers exceptia… si atunci? Tind sa cred ca asta este un fel de a trai, in care iubirea impartita si inmultita si dorita si de multe feluri sa fie norma? Vietii mele? Poti trai asa? In ideea in care nu ranim pe cei pe care ii iubim? Doar pe noi, dar noi ne-am asumat deja durerea…