Micul meu univers

Dragi prieteni incep prin a mentiona ca am 32 de ani iar in acest moment al vietii mele ajung sa nu ma mai recunosc de 2 ani de zile incoace. De ce spun asta? Pentru ca eu prin natura firii mele imi place sa cred ca pot „muta muntii din loc”, dar datorita partenerului meu de pana acum am reusit sa devin o persoana fara aspiratii si fara prea multa incredere in ceea ce pot face. Chiar daca nu isi da seama, sau o face intentionat acest om caruia i-am dat mii si mii de sanse pentru a fi impreuna a reusit sa ma faca sa ma simt ca fiind ultima persoana de pe acest pamant. Acest om – fatalitate – e si tatal baietelului nostru, dar fata de care nu pot spune ca are sentimente paterne foarte bine conturate. Baietelul are 2 ani jumatate. Din momentul in care am decis ca relatia noastra nu mai functioneaza, fiecare locuieste in propria-i casa oferindu-ne impreuna doar week-end-ul sau mai bine zis duminica. Din momentul plecarii lui am incercat sa ma reconstitui sa redevin acea persoana de care baiatul meu sa fie mandru. Credeti-ma am stat cu el timp de 10 ani, si nu imi pot explica de ce atasamentul primeaza in fata ratiunii si a logicii. Nu stiu cum se va termina totul intre noi, dar un viitor impreuna e greu de crezut desi nu neg sentimentele mele pozitive fata de el. El va fi prezent in viata baietelului atata timp cat isi va dori, dar relatia noastra nu functioneaza, mai ales ca este un om lipsit de aspiratii. Sper ca micul meu univers format din copilaria baiatului si cartile si revistele de psihologie sa ma ajute sa fiu din nou mandra de propria-mi persoana. Toate cele bune tuturor acelora care au avut rabdarea sa faca parte din lumea mea prin intermediul acestui fragment si nu in ultimul rand Un Nou An asa cum ni-l dorim fiecare.