Munca voluntara

Mereu am crezut in echilibru. Calea de mijloc este cea mai accesibila, dar si cea mai sigura. Poti zice ca e o chestie de feminitate.

Toti ma stiu ca fiind cea care pune pret si pe ceea ce face, dar si pentru ceea ce primeste in schimb. Nu m-am laudat vreodata ca am filantropia in sange, cred ca orice lucru bine facut merita un pret bine platit. E usor de explicat cum mi-am dus viata pana de curand.

Slujba bine platita, pozitie deloc neglijabila in companie, ore de munca destule, nimic iesit din tiparele urbane in care ne chinuim cu totii sa incapem.

Amuzant e ca de ceva vreme am un voluntariat care imi place foarte mult. Lucrez ca si cadru didactic asociat intr-o scoala pentru persoane cu nevoi speciale. Merg doar in week-end, pentru programe speciale, care sa ajute la o mai buna socializare a copiilor cu probleme. Iesim in parc, la film, ne jucam…

Imi place enorm aceasta activitate a mea si chiar daca imi petrec cateva ore pe weekend acolo, nu simt ca pierd acel timp. Ma gandesc ce diferita e munca la birou. In fata unui calculator, respectand deadlineuri ca Pavlov sa aprinda beculetul care anunta rasplata lunara.

Nu ma simt eu, devin tot mai constienta de nevoia mea de a interactiona, de a vedea efectul imediat al efortului meu, de a-l traduce in ceva pur, sincer, hranitor.

Nu se compara cu complimentele de la seful zgarcit oricum la vorbe bune, cu zambetul gratificator al colegilor si nici cu ce simti ca ai acumulat in acea zi.