Paradisul pierdut?….
Am terminat facultatea de medicina in anul 2001, dupa care a urmat anul de stagiu. Am incercat si eu, la fel ca si colegii mei examenul de rezidentiat la Bucuresti, dar norocul nu mi-a suras. Acest eveniment s-a mai repetat inca de doua ori, cu acelasi rezultat, doi ani consecutiv. In acest rastimp am lucrat ca si instructor de fitness-aerobic, dar ma macina gandul ca nu-mi pot profesa meseria pentru care m-am pregatit atata amar de vreme.
Iata, insa, ca, in 2005, s-a ivit o situatie favorabila si m-am angajat la o institutie din orasul meu (nu ii dau numele). Mi se parea ireal faptul ca am ajuns acolo, nu ma gandisem niciodata ca ar fi posibil sa lucrez ca medic in acel loc. Era un colectiv mic, de 70 de persoane si o ambianta ca de familie. Se muncea mult, in fiecare zi a saptamanii si pana tarziu in noapte. Asta era specificul muncii.
De la inceput, colegii au tinut sa ma puna in tema cu faptul ca directorul era un zbir si ca nu era bine deloc sa-i iesi din cuvant sau sa il contrazici. Era privit ca un om foarte dur. Ciudat a fost faptul ca atunci cand l-am cunoscut si am interactionat cu el, am avut o parere nu neaparat contrarie, dar diferita de a lor: mie mi se parea un om care stie foarte bine ce vrea, era extrem de muncitor si cerea acelasi lucru si de la angajati.
S-au scurs aproape 4 ani, timp in care am prins radacini acolo. Au fost perioade absolut minunate, in care am muncit pe branci, uneori simteam ca nu mai pot, condimentate uneori cu furie pentru ca nu aveam timp de mine si de familia mea, dar intotdeauna recompensate din plin de director atat material, cat si prin vorbe de lauda care ma faceau sa uit imediat de oboseala si de stress.
La un moment dat lucrurile au luat o turnura nebanuita. Acest om minunat devenise incomod pentru anumite persoane sus puse, fapt pentru care la inceputul lui 2009 si-a dat demisia. Pentru mine a fost un soc. Niciodata nu ma gandisem ca atmosfera de acolo se putea strica, ca povestea putea lua sfarsit. Eram debusolata. Dupa el a venit un nou director, care nu a stat decat 6 luni, dupa care a inceput cosmarul.
Unul din colegi a fost numit in acea functie, complet in afara de tot ce se putea fi un manager, complet nepregatit, si stupid pe deasupra. A inceput prin a cheltui haotic bugetul pus cu grija deoparte de gospodarii dinaintea lui, a dat dispozitii absurde si a fugit din birou pentru ca nu avea nici cel mai mic habar ce sa raspunda la hartiile care il copleseau in fiecare zi, motivand ca el insusi „face si munca de jos”…
Au fost cateva luni de cosmar pentru mine. Am fost pusa, impreuna cu cele doua asistente medicale sa spalam wc-uri, pe motiv ca nu mai aveam personal de serviciu. Eu m-am opus, motiv pentru care am fost sanctionata si privita ca un element nociv in colectiv, care instiga la nesupunere.
In noiembrie 2009, am plecat din nou la Bucuresti si am dat examenul de rezidentiat. De data aceasta l-am luat. Plina de satisfactie (si cred ca si dorinta de razbunare), mi-am dat demisia fara macar sa clipesc. Am plecat. Au trecut aproape 3 luni de atunci…
Cum ma simt? Sincer: GROAZNIC. Mi-e un dor cumplit de locul acela, de colegii mei cu care m-am obisnuit 5 ani, de vremurile in care munceam si aveam satisfactii peste satisfactii. Nimic parca nu mai are farmec, nimic parca nu imi mai starneste interesul… Noapte de noapte nu visez decat fostul meu loc de munca. Nici sportul, care e viata mea, nu ma mai satisface. Parca am fost izgonita din paradis. Nu stiu ce sa fac. Nu am mai trait niciodata asemenea sentimente. Poate imi da cineva macar un reper sa ies din aceasta ceata cumplita care s-a asternut atat de deasa peste mine. Va multumesc!