Picatura de nectar in marea de amar…
Asteptam de 2,5 ani sa fiu mireasa unui barbat care speram sa imi implineasca viata din punct de vedere al cuplului. Nu am fost casatorita si asteptam acest moment frumos in viata mea. Inca de la inceputul relatiei am observat ca in afara casei, eu eram tratata ca o persoana fara importanta, atat in fata prietenilor lui cat si in fata familiei lui. Am crezut ca sunt greseli care se pot indrepta in timp. In casa lui nu pot sa spun ca se purta rau dar in afara casei ma simteam doar o amica !
Sunt o persoana comunicativa, deci am vorbit cu el in diverse randuri, intrebandu-l cum imi demonstreaza ca ma vrea de sotie daca lasa pe mama lui, fratele, cumnata si prietenii sa ma loveasca verbal in fel si chip fara ca el sa aiba reactie. Cum poate sa admita ca mama lui sa imi spuna sa vand casa ca sa demonstrez ca tin la el ! Cum poate sa admita ca dupa 5 ani de cand a divortat de fosta sotie, intreaga familie a lui sa ma strige pe numele fostei ( cu toate ca mi se spune ca nimeni nu o regreta). Mentionez ca a fost casatorit 1 an din care doar 2 luni au locuit impreuna. Cum poate sa ia decizii care ne privesc pe noi, fara mine ca si cum eu nu as exista?
In toata aceasta zbatere, nu s-a schimbat cu nimic! In ciuda acestor probleme, ne-am luat haine pentru nunta, am cautat locatie pentru nunta, timp de 4 luni, am platit avansul, am cautat formatie… El nu a pierdut nici o noapte pe net sa caute sala si formatie… numai eu. Am realizat ca sunt singura in relatia noastra. Am revenit cu intrebarea: cu ce mi-ai demonstrat ca ma vrei de sotie ? Cu o invitatie la mare, la munte, cu un cadou de ziua mea?
A realizat de abia acum ca am dreptate in ce am spus de fiecare data dar a spus ca nu crede ca se poate schimba. Spusese candva ca nu se cearta cu prietenii lui pentru mine! Am plans si am strigat de manie… dar nu s-a schimbat nimic. Toti isi permit diverse fiindca el nu a aratat ca suntem un cuplu puternic… ci doar eu am incercat sa salvez aparantele. Mai de curand mi-a spus ca aceste situatii sunt minore… eu plangem si ajunsesem la probleme de tiroida.
In clipa aceea am realizat ca problemele mele de suflet erau considerate minore pentru el. Desigur ca stiam ca eu sunt pe locul 4. Celelalte erau ocupate de mama lui ( familia lui ), zidurile si pamantul lui, prietenii si apoi eu. Dar am luptat sa ajung si eu pe locul 2… dar fara nici o izbanda. Acum am renuntat la formatie, pentru care nu platisem inca avans; mai am sa renunt la sala… Ma simt cumplit la gandul ca visul de a fi mireasa in fata lui D-zeu si ca dorinta mea sa am un copil ( desi varsta e inaintata )…
Cine citeste acestea s-ar intreba ce am facut pana acum de nu mi-am facut familie. Am studiat mult, am doua licente, la 30 ani am terminat a doua facultate ( am studiat constiincios la facultati de stat fara plata ), apoi am fost iubita unui barbat care dupa 3 ani de relatie, mi-a cerut ca „dar” de casatorie sa il trec in actul casei in maxim 6 luni de la casatorie, sub pretextul… ca daca mi se intampla ceva in primele 6 luni de la casatorie, el ramane sub cerul liber ? Si m-am despartit de acel om care nu ma dorea pe mine ci casa mea.
Apoi a trecut timpul in cautari. Pana la el. Acum sunt iar la o mare rascruce. El nu face nimic sa imi arate schimbari, eu nu mai pot trece peste faptul ca as fi sotie in casa si in afara casei doar o amica… De aceea am denumit scrierea mea, picatura de nectar in marea de amar ( dupa marele poet Eminescu ), deoarece astept inca picatura care sa ma determine sa spun „Da”, fara incertitudini, in 4 iulie cand ar fi fost nunta noastra.
