Poezia vietii mele
…poezia mea… Am inceput de mic sa scriu poezie. Despre singuratate – plen traita dintotdeauna. Poezie care mi se parea tehnic realizata si, filosofic vorbind, profunda. Nu visam insa la un succes literar. Erau destinate nimanui. Si nici nu petreceam zile in sir cu ochii pe peretii invizibili ai cetatii mele, ori visand la cronici, critici elogioase ori multa celebritate. Nu o faceam, pentru ca intelegeam foarte bine ceea ce Emiliy Dickinson dorea sa transmita prin extraordinara ei afirmatie – ” a publica nu este treaba poetilor; sa fii poet este totul, sa fii cunoscut ca si poet este nimic”.
Totusi, desi negam aceasta stare de fapt, pe undeva, viata mea incepuse sa fie dominata de imaginea mea ca si poet anonim din epoca spatiului irealitatii. Insa, societatea venea – ca de obicei, binevoitoare -, oferindu-mi un inconfortabil pretext: cum poti scrie versuri in conditiile rutinei fara sens?
Si apoi, intr-o dimineata sumbra de inceput de primavara, valul a cazut. Am citit poemele si le-am vazut asa cum erau: literatura de profan, poezii lipsite de structura, care ascundeau mai mult decat stangaci, sub un strat gros de vopsea, banalitati senzoriale, trairi afective intense dar contradictorii, sentimente puerile de adolescent. Ingrozit, am recitit tot ceea ce mai scrisesem la inceputuri. Nici gand sa fie ceva mai bun, dimpotriva. Adevarul s-a revarsat asupra mea ca si o avalansa – nu eram poet! …cunoasterea nu m-a facut fericit; m-a cuprins o furie surda impotriva legilor evolutiei, care acceptasera ca in una si in aceeasi minte sa existe atata sensibilitate si atata stangacie totodata. In mine se revolta propriul ego ca un animal prins intr-o virtuala dar perceputa capcana.
Am luat toate poeziile pe care le scrisesem pana atunci si incet, pagina cu pagina, le-am rupt bucatele cat mai mici. Pana am simtit durerea… …nu distrusesem cuvinte si trairi. Imi ucisesem o parte din trecutul meu. Am devenit calaul propriilor mele porniri. Pe care nu le mai acceptam. Sau care ma sufocau.Am realizat stupiditatea gestului si inutilitatea razbunarii proprii. …incercand sa evadez, am iesit sa ma plimb, desi era frig si ploua marunt.
Era primavara, dar in sufletul meu am resimtit apasatoarea, etern-netraita toamna. Tot pamantul se aliase impotriva mea. De aceasta condamnare fara drept la apel nu puteam scapa – si nici nu cred ca doream – ridicand doar impasibil din umeri. Cele mai neplacute si dureroase experiente din viata mea (ce, si in prezent continua sa isi faca simtite prezenta) se dovedisera, mai devreme sau mai tarziu, de un oarecare folos. Nu doar zadarnicie si suferinta. Poezia fusese pentru mine consolare, barca de salvare, evadare, refugiu, justificare. Asa, in felul lor, modeste. Acum insa ma aflu in plin ocean, barca de salvare scufundata, evadarea si refugiul metamorfozate in subsoluri lugubre de penitenta, justificarea transformata in non-justificare. Cu greu ma puteam abtine sa nu plang. Fata mea, impietrita precum masca tragediei elene, nu putea insa sa verse nici o lacrima. Ideea plimbarii s-a dovedit a fi un adevarat iad.
Am ajuns, prin aceasta experienta, la o concluzie destul de pertinenta. Anume, ca un anumit tip de individ se implica in societate fara sa realizeze aceasta. Celalalt controleaza societatea. Primul este o rotita, un dispozitiv. Al doilea este inginerul, arhitectul. Cel care este exclus nu are decat propria iscusinta de a-si exprima dezlegarea dintre propria existenta si sentimentul desertaciunii. Nu c o g i t o, ci s c r i b o, sau p i n g o e r g o s u m.
Mult timp dupa aceasta am simtit un imens vid in suflet (doar imi lichidasem o parte din trecut, nu?!), un gol mai greu de suportat decat bine cunoscuta solitudine fizica si existentiala, o stare metafizica de om abandonat in pustiu… in propria-i pustietate…
