Povestea trista a vietii mele

Desi am 29 de ani nu pot sa spun ca am trait o viata frumoasa sau macar linistita… Copilaria mea a fost profund marcata de traumele traite si provocate in casa de tatal meu, pe fondul bauturii! Traind pana la varsta de 19 ani inconjurata de batai si injurii zilnice, aceste evenimente m-au amarat pe viata… Am dus lipsa de caldura caminului, de o vorba buna desi o aveam pe mama langa mine. Nici printre copii nu ma simteam dorita ca prietena sau ca partenera de joaca. Cred ca din aceasta cauza nici nu ma jucam cu copii de seama mea pentru ca nu ma vroiam in preajma lor si eram nevoita sa ma joc singura sau cu copi mult mai mici, cu jumatate din varsta pe care eu o aveam! Anii au trecut, am ajuns la varsta adolescentei… m-am indragostit prima oara pe la vreo 16 ani de un baiat din Brasov cu 3 ani mai mare, care s-a rezultat a fi un afemeiat! Eu cautam o relatie frumoasa, imi doream si atunci la fel de mult ca si acum opusul tatalui meu!! Anii au mai trecut si iar mi-am deschis inima in fata cui nu trebuie! La 22 de ani l-am intalnit pe barbatul care ura sa imi devina sot. Eram singura pe atunci si ma simteam extrem de singura sufleteste. Tanjeam dupa o iubire adevarata, dupa cineva caruia a pot sa ii zic tot, sa nu imi fie teama sa vorbesc indiferent de probleme! Dar si el m-a dezamagit cum nu as fi crezut vreodata. Totul a inceput frumos… ne cunoscusem la locul de munca, caci acolo lucra si el. Dupa vreo luna de tatonari am inceput sa avem o relatie. La 3 zile m-a si cerut de sotie… m-am simtit emotionata… Desi in urma cu vreo 6 luni ma mai ceruse un fost prieten. Sentimentul find diferit… Atunci ma simteam oarecum constransa, poate si datorita faptului ca nu simteam nimic pentru el! Revenind la subiect totul a decurs foarte rapid in materie de pregatiri… Ne-am casatorit la 8 luni dupa! Dar pe parcursul relatiei in timpul pregatirilor de nunta lucrurile se stricau incet incet. Acel Fat Frumos pe care credeam ca l-am intalnit s-a dovedit a fi cel mai mare cosmar al vietii mele! Dar am ajuns sa il iubesc atat de tare incat nu mai vedeam nimic. Iar cand cineva incerca sa ma faca sa vad ca gresesc casatorindu-ma cu el, aveam impresia ca o face din rautate, ca nu vor sa ma vada fericita! Desi eu vedeam lucrurile pentru care mi se atagea atentia. Dar ceea ce simteam pentru el era mult prea puternic fata de orice ratiune. Pe scurt era un barbat cu mai multe fete! Era condus de parintii lui, pe langa faptul ca si el si ai lui parintii consumau alcool! Lucrul de care am fugit nu am scapat! Si astea de parca nu erau suficiente nu dadea bani nici in casa. Singurul lucru bun e fetita mea. Am ajuns sa iau decizia de a pune capat acesti casnici in urma cu 3 ani, casnicia noastra durand 4 ani. Nu vroiam sa retraiesc cosmarul trait de mama. In aceasta relatie tot greul l-am dus eu…el era doar cu bautura, prietenii si mama lui. Din cuvantul ei nu iesea. Am pierdut si garsoniera pe care o cumparaseram din banii ramasi de la nunta pacaliti find de parintii lui. Dar asta conteaza mai putin… ii multumesc lui Dumnezeu ca mi-a deschis ochii. Am divortat dupa 4 ani! O etapa extrem de dureroasa in viata fiecarui om indiferent in ce imprejurari se desfasoara ea…Pe parcursul procesului a lovit doar acolo unde ma mai durea, adica in copila mea! Dar si acest lucru a trecut cu timpul. Imi aduc aminte ca in timpul proceselor cu el, stand pe holul tribunalui si asteptand sa intru in sala de judecata, il rugasem pe Dumnezeu sa nu mai scoata pe nici un barbat in viata mea. Nu imi doream sa mai iubesc niciodata. Viata a foat mereu dura si cruda cu mine si nu am inteles niciodata de ce! Nu am profitat niciodata de nimeni, indiferent de context. Sunt o persoana deschisa si sincera in ceea ce vreau si ce imi doresc. Nu sunt perfecta dar stiu ca nu fac rau nimanui cu rea vointa. Imi place ca omul din viata mea sa fie deschis, sincer, afectuos. Urasc oamenii ce mint. Sunt asteptari pe care cred ca orice om care ajunge sa iubesca la un moment dat cu adevarat asta isi doreste. Nu sunt nicio persoana interesata de partea materiala a celui de langa mine. Ca urmare ca si fostului meu sot, eu ii plateam luna de luna telefonul pe parcursul relatiei si asta nu ca sa vorbeasca cu mine, ci sa ii dea raportul mamei lui. Si nu accept sa mi se ofere bani. Ma simt umilita in aceste circumstante, desi am avut o viata plina de lipsuri! Ziceam mai sus ca il rugasem pe D-zeu sa nu mai scoata pe niciun barbat in viaia mea, dar nu m-a auzit sau nu a vrut sa ma asculte. Iar de obicei el ma asculta mereu. Pe plan financiar mereu a fost acolo langa mine si mi-a intins mana cand eram pe marginea prapastiei si nu m-a lasat sa cad. Dar pe cel sentimental… In prezent sunt intr-o relatie cu cineva de aproape 3 ani. In aprilie, vom avea 3 ani. E intr-adevar barbatul pe care eu il asteptam. Am fost colegi de munca. Ma mai tachinase el si in perioada casniciei mele. Dar nu i-am permis sa se apropie mai mult decat era normal… desi intre mine si fostul sot in ultimul an nu mai era loc nici macar de buna ziua! Nu stiu ce sa cred acum, poate singuratatea m-a impins sa accept invitatia lui la cafea. Vroiam sa ma desprind macar pentru putin de tot cosmarul prin care treceam! Nu imi trecuse nimic altceva prin minte si nici nu imi doream. Nu il vedeam ca persoana de langa mine… si nici nu il vroiam. Dar viata mi-a rezervat altceva! Era casatorit si nu vroiam asta pentru mine… Nici nu credeam ca viata ma poate pune si intr-o astfel de situatie. Am intrat in aceasta relatie cu el fara sa imi dau seama… Primul an petrecut impreuna a fost minunat. A fost cel mai minunat an! M-am simtit iubita, pretuita, m-a ajutat enorm emotional vorbind, era acolo atunci cand aveam nevoie. Treptat m-am indragostit de el si eu, nu stiu nici cum si nici cand! Dar inevitabilul s-a produs. A inceput sa ma doara, sa simt ca nu imi mai e suficient doar atat. Am inceput sa visez la lucruri frumose, mult mai frumoase! Sa simt cum doare cand nu e langa mine. Nici el nu a avut o viata usoara in copilarie. Copilariile noastre au fost atat de asemanatoare! Poate si aceste lucruri ne-au facut sa ne apropiem atat de mult. Am trecut prin atatea piedici impreuna si totusi am ramas inca un cuplu. Acum nu stiu ce sa mai cred… El imi zice ca eu gandesc prea negativ si ca trebuie sa am incredere in el. Poate si datorita faptului ca nu mai am putere sa continui asa imi incetosez si eu mai tare mintea cu fel si fel de imaginatii, care sunt tot mai greu de dus. Nu am vrut sa traiesc intr-o astfel de relatie, iar D-zeu imi e martor! As vrea sa gasesc o iesire dar ma imbolnaveste si gandul de a trai fara el! Si simt ca ma iubeste din toata inima si ca intr-adevar viata ne-a scos in cale asa tarziu. El imi cere sa mai am rabdare. Da, inima nu alege pe cine si cand trebuie sa iubeasca. Sunt o persoana ce decade foarte repede… Si acum am ajuns in situatia ca nu stiu ce sa mai cred despre omul pe care il iubesc. Uneori ma intreb, oare e posibil sa isi fi batut joc de mine si de sufletul meu? Si ma intreb daca este asa, desi el imi repeta mereu ca ma iubeste sincer. De ce sa fi lasat situatia asta sa ajunga pana in acest punct… Pe scurt il iubesc din toata inima si simt in ciuda a tot ce se intampla ca nu ma minte cand imi spune ca ma iubeste! Dar ceea ce imi imaginez ma impinge spre altceva. Ce sa fac?