Prima iubire… o nesfarsita savoare…
…intr-o seara, dupa venirea lui, nu am aprins lumina, lasand amurgul sa staruie in incapere. Stateam de vorba in lumina tot mai slaba, apoi in intuneric, parca fara sa bagam de seama. Totul avea atata farmec, incat nu indrazneam sa intind mana sa aprind lampa. Eu sedeam in fotoliu, iar baiatul statea intins pe jos la picioarele mele. La un moment dat se ridica si incepu sa faca unele comentarii cu privire la stralucirea enigmatica a lunii, ce tocmai rasarise. In timp ce vorbea isi lasa mana pe genunchiul meu, iar eu am ramas inlemnit de placere, fara sa schitez nici o miscare. Am indraznit sa raspund cu acelasi gest baiatului care, surprins, isi retrase mana, se indeparta si pleca fara sa isi ia ramas bun.
Dupa disparitia lui, am ramas mult timp neclintit in intuneric, realizand in acea clipa ca sunt pierdut – atingerea mainii baiatului imi daduse o bucurie atat de intensa, as spune atat de pura, era o asemenea traire, incat amintirea ei, la multi ani dupa aceea, ma umple din nou de aceeasi bucurie care ma infiorase si atunci, cand am atins suflul primei iubiri…
Continuam sa raman in camera mea, cu ochii inchisi, cu trupul vlaguit, intelegand ca nu am puterea de a rezista tentatiei unei placeri atat de rafinate. Nu-mi permiteam – atunci – sa ma intreb ce trebuie sa fac si in ce fel voi avea sa gresesc. Un val de emotie, pe care nici macar nu am incercat sa il inlatur, ascundea hotararea pe care o luasem in clipa in care il lasasem pe baiat sa puna mana pe mine, fara sa comentez, fara sa protestez. Stiam ca sunt pierdut si, constatand acest lucru, am inteles ca, de fapt, eram pierdut de mult.
A doua zi baiatul veni din nou. Intre timp, imaginatia amandurora lucrase febril. Ajunseseram departe… Stateam in acelasi fotoliu si baiatul ingenunche in fata mea. Ne priviram lung, fara sa ne zambim. Apoi imi intinse amandoua mainile pe care i le stransesem, la randu-mi, cu putere, aproape violent, prin acest gest tragandu-l usor spre mine, timp de o scurta clipa. Efortul baiatului de a-si stapani tremurul ma incremenise. El era palid si solemn, cu ochii tinta in ochii mei, debordand de dorinta de a implora si a domina.
Dupa aceasta secunda interminabila i-am dat drumul si m-am lasat pe speteaza fotoliului. Ni se parea ca trecuse o eternitate. Baiatul, ca si cum i s-ar fi luat o piatra de pe inima, se destinse si se lungi pe podea, iar pe fata ii aparu un zambet, acel zambet unic al indragostitului aflat la prima experienta de acest gen, un zambet pe care nu si-l putea stapani. Masca ii disparuse, mistuita de flacarile din interior. Am zambit si eu, cuprins de o pace ciudata, de parca realizasem ceva maret, ceva unic, nedefinit dar, totusi, atat de cunoscut si dezirabil, atat de necunoscut dar, totusi, atat de asteptat.
Apoi, am inceput sa vorbim… Discutia dintre doi indragostiti care tocmai si-au marturisit iubirea, prima iubire – fara sa aiba nevoie de de comunicare verbala, ori limbajul trupului ci, doar o simpla atingere – este una dintre cele mai dulci si nicicand uitate placeri ale vietii… Fiecare incearca sa-l intreaca pe celalalt in umilinta, in exprimarea uimirii de a se vedea altfel pretuit, altfel iubit decat ceilalti. Se rascoleste trecutul in cautarea primelor semne si fiecare se grabeste sa se arate asa cum este, pentru ca nimic din fiinta sa sa nu-i scape celuilalt…
Prima iubire… o nesfarsita savoare….
