Privind din fereastra vietii mele…

Stau si privesc de la fereastra mea acoperisurile orasului. Nu imi face nici o placere acest post de observatie, eu, la randu-mi fiind un obiectiv luat adesea de altii in vizor. De fapt, nici nu stiu la ce ar trebui sa privesc. Vad doar aceeasi monotona, cenusie imagine de zi cu zi. Poate, daca as locui in mansarda unei metropole as gusta agitatia strazilor, m-as putea pierde in furnicarul multicolor al celor care, pentru o secunda, s-ar simti parte din aceasta in continua miscare aflata lume. Intr-o capitala a lumii, poate, m-as avanta in tumultoasa viata a scenei gay, m-as distra in nenumaratele localuri destinate exclusiv noua, as putea cunoaste alti indivizi, avizi ca si mine, de a se simti in largul lor, in lumea lor.

Dar, nu. Cei mai multi dintre noi, chiar daca ar locui intr-o capitala a lumii, n-ar indrazni sa paseasca dincolo de fereastra lor. Cu atat mai putin sa traiasca impliniti si liberi, ca si gay declarati. Stau, la 35 de ani, cu un relativ recent coming-out in spate si ma intreb: acesta este tributul pe care trebuie sa-l platesc? Da! Prefer onestitatea, chiar daca pretul este cel mai adesea dureros. Daca privesc retrospectiv, toata aceasta sinceritate nu a incumbat decat gesturi teatrale, disperare, dezamagiri, temeri – pentru unii, dar si reactii pozitive, de comprehensiune a starii de fapt, de afectiune – pentru altii. Chiar recunoastere si, uneori invidie.

De cele mai multe ori, acest pas iti confera ulterior o stare psihica de liniste, te simti aproape ca un nou-nascut. Aproape! Caci, dupa ce ti-ai acceptat si declarat orientarea, cuvantul gay nu-ti va fi infierat pe frunte. O cicatrice este oricand vizibila. Dar stigmatul homosexualitatii are radacini mult prea profunde. Cui pot eu sa-mi declar orientarea sexuala? Ce garantii am ca reactiile nu vor fi decat unele violente, de non-acceptanta, de non-perceptie? Insa, indiferent daca reactiile celor din jur vor fi unele pozitive sau, cel putin, de indiferenta, de fiecare data, acest pas al coming-out-ului, necesita o forta si o motivatie puternica, un curaj nebun de a te dezgoli de masti si roluri jucate, de a o face sustinut si crezand sincer ca, pe acea scena – chiar daca nu este scena lumii! – o masca, un rol vor fi jucate, de aceasta data, fara minciuna.

Da, vei spune, dar lumea mea – asa invizibila si silentioasa, este universul meu. Continui sa ma refugiez in bratele protectoare ale acestui univers, pierdut in galaxiile altor universuri, asemeni mie. Continui, si dupa ce mi-am asumat responsabilitatea coming-out-ului, sa imi fie frica, sa ma jenez de sexualitatea mea, de homosexuakitatea mea, sa discut oriunde, cu oricine, oricand liber despre aceasta latura strict personala a faptului ca sunt gay. La dracu!!! In fapt si la urma urmei acest aspect tine doar de intimitatea mea! Insa, poti sa te bucuri de aceasta sfera privata fara sa contribui cu nimic la evolutia societatii, fara sa iti dai aportul la bunastarea comunitatii tale? Poti sa renunti la un loc de munca, la implicare civica, la solidaritate si patriotism local?

Daca raspunsul este negativ, te autocondamni la izolare. Chiar daca aceasta celula a autocondamnarii este traita in doi, niciodata nu vei putea sa te debarasezi de stigmatizanta senzatie ca iesi pe strada din propria-ti inchisoare. Nu, nu pot sa cred ca aceasta varianta ar reprezenta solutia pentru viata mea! Stiu ca mentalitatea societatii este cea care propaga cu consecventa ideea ca sexul este un subiect tabu, un ceva care se poate derula doar intre peretii dormitorului unui cuplu heterosexual si ca homosexualitatea este, nici mai mult nici mai putin, decat un act pervers, contra naturii, un sacrilegiu ce vine sa distruga “solida” temelie a institutiei numite “casnicie”: sot-sotie.

Ma intreb, nu este oare mai perversa minciuna, viloenta domestica, agresiunea fizica si verbala in casniciile asa-zis clasice? Nu este mai perversa indiferenta fata de propriile progenituri, pedofilia sau incestul? Sa fie oare de vina principiul continuu propagat conform caruia “ceea ce imi convine si imi place mie trebuie sa convina si sa placa si celorlalti”? Si tocmai datorita acelora care il proclama, sa fie perpetuata aceasta continua stare de discriminare a celor care indraznesc “sa nu le convina si sa nu le placa”? Ma cutremur si incerc sa alung acest paradox; incerc sa nu imi vars amarul prin aceste nevinovate cuvinte. Nu pot insa sa imi sterg din memorie cvasi-generala atitudine promovata de asa-numitii toleranti ai fenomenului homosexual – “nu discriminam pe nimeni pornind de la criteriile orientarii sexuale”, dar “trebuie sa ne protejam tineretul, familia si institutia casatoriei crestine” – a se intelege, bineinteles, barbat, femeie, copil!. Iata o perspectiva cu care gayii trebuie sa se impace; pot sa isi traiasca sexualitatea liber, cum doresc ei, insa, doar intre patru pereti si intr-un mod foarte discret, fara sa lezeze orgoliile “majoritatii” heterosexuale, care, certamente, stabileste “normele conduitei normale”. Doamne fereste sa se polueze peisajul lor vizual cu doi barbati tinandu-se de mana, ori doua femei sarutandu-se!!!

Instantaneu, fara sa imi dau seama, am reusit sa proiectez imaginea gandurilor mele dincolo de propria-mi persoana. Ce facila si ieftina si comoda este transpolarea nedreptatii asupra unor indivizi necunoscuti, asupra societatii in genere. Ce facila si ieftina si comoda este tacerea autocompatimirii. Dar, oare, nu la fel procedeaza si cei din afara lumii noastre gay? Revin pe pamant. Renunt la visul evadarii mele.

Pe unde am navigat? Ah, imi amintesc, priveam din fereastra mea. Inspre acoperisuri sumbre ale unui oras provincial. Imaginandu-mi ca sunt un metropolitan. Nu, nu as putea supravietui intr-o capitala a lumii. Nu, nu as putea nici sa ma identific cu un provincial. In fapt, nu trebuie sa ma identific cu nimic. Cu nimeni. Doar cu mine insumi. Apeland, in sfarsit, la autoironie si la autoevaluare, am devenit mai intelept. Fara sa respir aerul cosmopolit al unei capitale, fara sa ma autoamagesc cu utopii non-homofobe. In realitate, aceasta viziune “apocaliptica” privind pericolul homosexual, acest unghi de abordare conservator-puritan al disparitiei speciei umane datorata gayilor, aceasta mentalitate ce domina “plebea” care refuza informatia, nu fac altceva decat sa ma incurajeze a fi eu insumi. Indiferent daca traiesc intr-un oras provincial sau intr-o metropola.

Da, privesc pe fereastra si vad privind un alt om. Mi-am facut constient viata mai greu de suportat, mai greu de trait. Privesc pe fereastra si continui acest exercitiu de supravietuire. Mi-am pus ego-ul la incercare. Fara macar sa il intreb ce prefera: o capitala a lumii ori un oras de provincie. Continui sa adulmec pulsul strazii si, da, m-am hotarat; voi schimba acest avanpost de observator al cenusiului curtilor interioare, al interioarelor in care nu se intampla nimic. Voi continua sa fiu eu insumi. Un gay aflat intr-o continua neliniste, un gay ce nu mai refuza sa respire aerul lor – chiar daca, uneori, va continua sa priveasca lumea dintr-o fereastra imaginara, o fereastra doar a lui; o fiinta umana capabila sa recepteze orice senzorial venit dintr-un eter necunoscut, un suflet ce – indiferent de torentele ce il provoaca – continua sa fie ACELASI. Ady