Sa-mi vad de viata mea ??

Vad ca toti incep iarasi cu bucuria sarbatorilor… Sau macar o mimeaza. In acest an, urasc aceasta perioada mai mult ca niciodata pentru ca, de acest Craciun, mai mult ca niciodata, stiu ca am sa plang in nestire de atata durere si frustrare. Eu mi-am promis ca n-am sa plang niciodata pentru un barbat, pentru o iubire neimplinita. Dar cum sa nu plangi, cum sa reactionezi atunci cand stii atat de bine, acolo, in adancul sufletului tau, ca niciodata… nu ai cum… iti este imposibil sa uiti aceasta experienta… Stii ca nu a fost vorba numai de dragoste si implinire sentimentala, ci de implinire in generaral, singurul fel de implinre care ar fi dat un sens vietii tale.

Poate ca meritam asta, poate ca platesc pentru pacate din vieti anterioare, poate ca nu toata lumea se naste pe Pamant cu dreptul garantat de a-si gasi feicirea alaturi de omul iubit… Adorm cu gandul la el, ma trezesc cu gandul la el… Nici la biserica nu mai merg, si credinta mi-am pierdut-o si asta pentru ca de prea multe ori l-am rugat pe Dumnezeu sa ma ajute cumva, ori sa mi-l scoata din minte si din suflet, ori… sa mi-l apropie de suflet, sa mi-l aduca cat mai aproape. Si ca „rezultat” al rugaciunilor mele, el fugea tot mai departe, cu cat ma rugam mai mult si mai fierbinte, cu atat soarta ne indeparta tot mai mult unul de altul… Cum sa mai crezi ca Dumnezeu inseamna Iubire ?…

Cea mai stupida replica auzita in contextul unei despartiri sau a unui esec amoros : „Acum as vrea sa-mi vad de viata mea.” Sa pui punct, sa tragi linie si sa-ti vezi de viata ta. Cum pot sa-mi vad mai departe de viata mea cand numai cu el simteam ca as fi putut sa traiesc, cand de fapt EL era viata mea ? Ce mai inseamna viata mea fara el? O continua lamentare, o plictiseala continua in care numai exasperarea si amintirea unei iubiri neimplinite si duse la paroxism te mai face din cand in cand sa te urci pe pereti de durere si frustrare… Cum as putea sa-mi vad de viata mea cand eu inca mai respir si expir durere prin fiecare por al pielii mele, chinuita inca de obsedantul si nimicitorul „Cum ar fi fost daca am fi fost impreuna” in cutare sau cutare aspect al vietii cotidiene… Cum ar fi fost daca in aceasta iarna am fi petrecut primul nostru Craciun impreuna ? Cum sa mai imi vad de viata mea? Fara el.

Ce mai reprezinta viata mea decat o durere continua (Doamne, n-am stiut ca sufletul te poate durea mai rau decat trupul !). Cioran avea dreptate : „Sunt experiente carora nu le mai poti supravietui. Dupa ele, simti cum orice ai face nu mai poate avea nici o semnificatie. Caci dupa ce ai atins limitele vietii, dupa ce ai trait cu exasperare tot ceea ce ofera acele margini periculoase, gestul zilnic si aspiratia obisnuita isi pierd orice farmec si orice seductie. „

Daca as mai crede in Mos Craciun, l-as ruga ca anul acesta, sub brad, sa-mi lase drept cadou Uitarea. Sa uit tot. Tot ce ma mai leaga de El. Caci n-am invatat nimic din aceasta distrugatoare experienta sentimentala. Nimic. Nimic care sa ma ajute in viitor. Daca mai poate fi vorba despre viitor…