Sotul meu a fost diagnosticat cu SIDA
Ma numesc I. si sunt casatorita de 15 ani. Eu si sotul meu avem impreuna doi copii, o fetita de 13 ani si un baietel de 9 ani.
Ne consideram o familie fericita, copiii nostri invata bine, sunt cuminti si ne bucura fiecare zi a vietii. Imi iubesc sotul la fel ca in prima zi si cred ca e exact asa cum si-ar dori orice femeie. Nu ne-am certat niciodata serios si nu stiu ce inseamna suferinta in cuplu. Nu stiam, pana acum un an…
In urma cu un an sotul meu a fost diagnosticat cu SIDA. Urma sa plece in strainatate sa munceasca si cand si-a facut analizele am aflat ca este infestat cu HIV. Nu ne-a venit sa credem, simteam ca e un vis urat sau o gluma proasta. De ce sotul meu, cel mai bun om pe care l-am intalnit in viata asta, de ce noi, o familie fericita, cu frica de Dumnezeu si cu iubire de aproape?
Am repetat analizele si a iesit pozitiv si a doua oara. Sotul meu a intrat intr-o criza de tacere si pana la aflarea celui de-al doilea rezultat nu a vorbit aproape deloc. Era de-a dreptul transportat in alta lume, eu ma simteam incapabila sa il inteleg.. Nu va pot spune ce au insemnat acele zile pentru mine. Noi nu suntem din Bucuresti, dar ne-am dus sa repetam analizele acolo. Pozitive, asa cum v-am spus… Nu a mai incaput nicio indoiala!
Trebuia sa luam decizii mari. C., sotul meu, a devenit brusc foarte hotarat. A fost decizia lui sa nu spunem nimanui despre boala, nici macar copiilor nostri. Medicii ne-au consolat, spunand ca foarte multi oameni sunt infestati cu HIV si ca traiesc multi ani, ducand o viata normala daca au grija de ei si daca isi pastreaza dorinta de a trai.
Ne-am intors in orasul nostru aproape zdrobiti, dar dornici sa nu capitulam in fata unui razboi abia declarat. Mi-a fost inimaginabil de greu sa nu plang in fata lui de cate ori realizam ceea ce ni se intampla, sa nu ma arat in fata copiilor sau a parintilor si a prietenilor.
Iubiti-va in continuare. Aveti si copii…nu renunta. In sinea lui, el duce o batalie cu propria persoana. Nu e deloc usor sa ajungi la o asemenea „decizie” de a divorta. Presupun ca e doar insecuritatea care l-a determinat sa zica asa ceva. E speriat, n-ai ce sa faci…timpul si stabilitatea familiala sunt singurele care-l pot consilia si ajuta. Ai rabdare cu el…e ca si cand te-ai trezi dupa un accident fara picioare *Doamne fereste*…iti ia ceva pana sa te obisnuiesti cu ideea.
Sa speram ca acel „ceva” nu este „totdeauna” – nu vreau sa te sperii cu ideea, dar mai sunt si cazuri.Rare, dar sunt.
Doar stai alaturi de el si nu-l lasa sa se indeparteze.
Aduna-te si documenteaza-te pana e prea tarziu.Boala asta nu exista.