Terapia mi-a salvat casnicia

Ma simteam presata, nu ii spuneam, incercam sa il evit cat mai brutal petru a nu mai insista cu alte ocazii. Si pe de alta parte ma simteam vinovata ca faceam asta, ca neiubindu-ma pe mine insami in noua ipostaza credeam ca ar trebui sa se poarte si el la fel.

Intr-o zi mi-a cerut sa discutam serios. Mi s-au inmuiat picioarele si cea mai mare frica a mea imi bruia capacitatea de a asculta. A inceput pe un ton grav si serios, fara sa schiteze un zambet.

Mi-a zis ca el nu poate sa continue o astfel de relatie in care eu raman in iglu-ul meu gros si nu las nimic din caldura lui sa ma ajunga. In plus, a mentionat ca nu crede ca este sanatos pentru vreunul dintre noi acest comportament si ca este cazul sa ii punem capat. Asteptam pe nerasuflate sa imi zica marile cuvinte ale despartirii.

Dar el mi-a spus ca ma iubeste si ca viata lui fara mine ar fi doar simpla functionare mecanica. M-a luat in brate si am simtit pentru prima oara ca eram aceeasi, ca el era acelasi, dar ca ma iubea cel putin la fel de mult.

Cand mi-a propus sa facem terapie de cuplu am acceptat fara sa stau pe ganduri si in saptamana urmatoare am mers sa vorbim despre problemele noastre asistati de un psihoterapeut. Schimbarile in bine au venit repede, iar descoperirile continua.

Acum ma simt din nou frumoasa, a lui, capabila sa fac tot ce il face fericit. Viata noastra este la fel ca inainte, nu mai sunt bolnava claustrata in sine, ci o femeie care a acceptat ca viata a fost mai dura cu ea, dar care a reusit sa invinga obstacolul si sa simta mai puternica, mai pregatita sa inteleaga ce i se intmpla si sa traiasca la maxim fiecare clipa. Ciudat, ma simt si mai tanara. Iar iubirea noastra are din nou pasiunea adolescentei..