Tradare de sine

O criza de personalitate e un pas inainte catre propria devenire, e o anticipare a unei evolutii personale, o discutie aprinsa intre sine si neintelegerile subliminale, din inconstient. Conditia umana, conform teoreticienilor, se caracterizeaza printr-o nepotolita negare, omul traind intens propriile (melo)drame, construindu-si din insatisfactii sau incertitudini temple pagane in care zeul principal e conflictul.

In cazul meu, marea criza s-a abatut intr-o perioada care parca promitea insistent o furtuna, perioada adolescentei. Ca orice tanar neimpacat cu destinul si rigorile firii, doritor de schimbari imposibile, de rasturnari de situatii, eram foarte intrigata, nelinistita, intr-o puternica stare de anxietate dintr-un motiv pe cat de simplist aparent, pe atat de serios si grav. Pana atunci, imi privisem soarta cu un zambet mandru, usor orgolios, convinsa de o viitoare cariera stralucita in literatura, decorata de distinctii si medalii, premii.

Cea mai si cea mai… foarte si superlative! In gimnaziu fiind, participasem la olimpiada nationala de romana de vreo trei ori, intorcandu-ma de acolo cu mentiuni, locuri destul de importante, imi ziceam ca am fost aleasa de cuvinte, scriam de zor eseuri, nuvele si schite, crezand profund ca o Fortuna amabila mi-a rezervat un loc inalt in piramida implinirii. Doamna profesoara de romana ma incuraja, motivandu-ma, recomandandu-mi lecturi cu seva filozofica, cu mesaj si nuante, daruindu-mi ocazional audiobook-uri, garantandu-mi astfel ca voi ajunge prin pasiunea mea o personalitate.

Bucuroasa de succes si de mistuitoarea placere de a ma exprima, imi cladisem ca vesnica fagaduinta iubirea de arta cuvantului, ma condamnasem ca o fericita proscrisa ursitei de scriitoare. Poate ca ma imboldea naturala dorinta de celebritate, notorietate prin propriul crez, dar placerea cu care ma avantam printre file goale, printre franturi de idei, miraculoasa alchimie a cuvantului…toate intreceau nazuintele concrete, materiale, era mai mult decat o parghie de viitor, mai mult decat un hobby, era pasiune sau chiar viciu, atat de adanc se inradacinase literatura in configuratia mea ideatica.

Pana cand, printr-o intorsatura bizara de context, am descoperit ca dragostea mea pentru cuvinte ar fi fost un joc de copil, o superficiala masca, imperfecta expresie, incercare de actor esuat pe scene de teatru, adevarata arta credeam eu se desavarsea prin muzica. Numai prin sunet inima se dezleaga de rigori, numai prin sunet ceilalti te inteleg, rezoneaza, plang sau rad dupa voia ta, doar prin sunet conduci stari si emotii, sapand in fiecare o parte din tine. Mi se parea sublima muzica, mult deasupra literaturii, perfecta si acceptata in unanimitate drept universala cheie de intelegere a lumii.

Privind prestatiile diversilor interpreti si studiind reactiile celor din jur, ma convingeam pe zi ce trece ca mi-am ratat cariera, ca am ales gresit o vocatie searbada. Nu stiam pe atunci ca vocatia nu se alege, se urmeaza! Ma supara incapacitatea mea de a ma exprima prin cantec si eram ca un cocor fara aripi, fara putinta de a se ridica spre ceruri, dar cum as fi putut sa ma inalt prin alte aripi, cand ma obisnuisem cu atatea juraminte de cuvinte? Pasiunea mea o priveam acum ca pe un dusman, ma sufoca, imi detestam aplecarea spre litere si voiam altceva.

I-am convins pe parinti sa-mi achizitioneze o chitara, am luat lectii de la un profesor iscusit, dar prea academic, care din cauza patosului sau colosal se pierdea in explicatii patetice si prea inalte pentru un novice ca mine. Cand reusea sa-mi demonstreze cum zboara printre corzi o romanta spaniola, imi pierdeam orice nadejde, acel flamenco alert al degetelor ma zapacea, convinsa ca eu nicicand nu voi reusi sa-mi invat degetele sa zburde.

Ele erau obisnuite sa alerge, nu sa danseze, ele se intreceau, organizau maratoane de literatura, refuzandu-mi capriciul muzical. Nu ma puteam resemna, exersam din greu, insa fara izbanda, cateva acorduri saracacioase erau rezultatul cel mai bun pe care il puteam obtine. Era o misiune imposibila si am inteles asta, ma cuprindea o furie inexprmabila indreptata catre calauzitoarea mea dintotdeauna: mama. Resimteam recunostinta pentru performantele pe care ma ajutase sa le obtin de-a lungul timpului, directionandu-ma si predandu-mi primele lectii de ambitie, dar eu imi doream sa fi intuit dorinta latenta de a canta, astfel incat sa ma cizeleze asa de mica, poate as fi fost altfel, ajunsa pe alta traiectorie. Banuiesc ca manifestarea mea se explica prin efectul Pygmalion, avand tot timpul impresia ca depinzi de altii, ca altcineva e de vina pentru crizele tale.

Am meditat cu tristete indelung asupra acestei framantari, imi continuam drumul in literatura, dar fara ravna, fara elan si pofta de scris, gandindu-ma la cuvinte ca la un naufragiu, lipsita de alternative. Intr-un tarziu, dupa ce epidemia de nemultumire a trecut, mi-am dat seama ca strecurandu-ma in muzica as fi devenit un dezertor, tradandu-ma pe mine insami, perseverenta de a ma opune propriei chemari s-ar fi dovedit o greseala fatala, distrugandu-mi puterea de a ma regasi. Rasfatul pe care ti-l ofera o viata ,,democratica,, , prea deschisa, cu porti prea primitoare, in care alegerile sunt relative si nimic nu e irevocabil te poate ruina, sufocarea pasiunilor e un suicid la care te supui cu multa cruzime, un sfarsit fortat al propriului debut.

Aceasta ,,criza de interese,, a devenit o fabula a interiorului meu, intelegand ca, in pofida oricator obstacole adolescentine, nu imi pot permite sa indepartez esenta sufletului meu: literatura, ca orice instrainare violenta ar insemna o sfidare a sinelui si cand ajungi chiar tu sa nu mai crezi in ecourile tale, nimeni nu o sa mai poata.