Trecutul reinviat

Chiar si acum il mai iubesc pe Emy, cu toate ca sunt casatorita de 10 ani cu altcineva. Insa ca Emy nu a fost si nu va mai fi nimeni… Ma simt vinovata si plina de regrete ca am fost atat de slaba atunci si am acceptat sa ma despart de singurul barbat l-am iubit. Aveam 18 ani, iar el era prietenul meu din perioada liceului. Aveam totul in comun, de la muzica pana la ganduri si pareri… Ne iubeam si parca formam o singura persoana. Cand l-am cunoscut, la 15 ani, stiam ca el este EL, cel cu care vreau sa-mi petrec restul vietii, alaturi de care voi calatori prin toata lumea, cel cu care imi voi imparti patul, cel care-mi va fi sot, iubit, amant… Am fost fericita in cei patru ani petrecuti cu Emy, da, am fost foarte fericita, am simtit ca prind aripi, ca invat sa cunosc lumea, universul, tot ceea ce ne inconjoara si ne face sa ne maturizam fara a uita ca am fost vreodata copii. Culmea este ca si parintii mei stiau ca sunt fericita, ma vedeau cum radiez dupa fiecare intalnire cu el. La inceputul relatiei, singura conditie pe care mi-o impuneau era sa ajung acasa inainte de lasarea intunericului si nu se impotriveau acestor intalniri. Simteam cum ma iubeste mai mult, cu fiecare clipa si zi care trecea, simteam cum eu eram universul lui, iar el ma coplesea de sarutari si imbratisari. Pluteam in bratele lui. Niciodata nu m-am indoit de dragostea ce mi-o purta.Iar eu il iubeam ca o nebuna. El era totul pentru mine. Toata nebunia noastra a durat patru ani, patru ani luminosi si plini de fericire, in care n-am cunoscut durerea. Nu mi-a reprosat “serios” niciodata nimic si tot timpul ma coplesea cu mici surprize. La inceputul clasei a 12-a, apele au inceput sa se tulbure, simteam cum pierd teren iar numarul zilelor in care nu ne puteam vedea cresteau. Parintii mi-au stabilit un program de meditatii si invatat foarte spartan, in sensul ca aveam voie sa ies in oras o singura data pe saptamana, doua ore, iar in restul timpului, trebuia sa invat. Asa ca de la liceu ma opream intai la Emy. Sarutarile lui imi dadeau energie. Ne refugiam mereu in camera lui si ma coplesea cu iubire. Pe data de 07 mai a fost primul conflict si sufletul mi s-a rupt. Era ziua lui, iar parintii lui au muncit toata ziua pentru a-i face o aniversare fastuoasa.Totul era pregatit pana la cel mai mic detaliu. Ajunsesem la el dupa orele de liceu. El ma luase in brate ca de obicei si nici un nor nu se vedea deasupra noastra, ne retrasesem in camera si puneam la cale “viitorul”. Dar se aude usa de la intrare, rasete si vorbe. O voce noua, dar care ma sageta direct in inima. Calm, Emy, imi spune ca este vecina de sus si… nu am mai auzit nimic din ce imi zicea. In minte imi reveni imaginea tatalui sau care inainte cu o saptamana a venit la liceu, in timpul orei de limba romana sa-mi spuna sa renunt la Emy, pe motiv ca intre Emy si “vecina de sus” ar exista relatii intime. Iar intre mine si Emy este doar o iubire pura, fara relatii intime. Am deschis usa de la camera. Vroiam sa o vad, sa o privesc in ochi. Sora lui Emy se pregatea sa ne faca cunostinta, am trecut pe langa ele si am iesit din casa plangand. Usa de la intrare s-a inchis cu zgomot, poate ca un semn al plecarii mele. Nu a venit dupa mine, a fost prima data cand el nu a incercat sa ma opreasca. In acea seara era ziua lui de nastere. Asa au aparut primele diferente intre noi doi, asa am inceput sa ne indepartam… M-a cautat a doua zi, amandoi vroiam explicatii, amandoi incercam sa reparam ceva, dar.. amandoi eram muti. Ne priveam. Incet cu mangaieri tandre ma lua in brate. Ii simteam iubirea si totodata regretul. Finetea atingerilor lui ma facea sa uit. Ne sarutam lung si privirile noastre spargeau durerea din noi. A trecut timpul si nici unul dintre noi nu amintea de acel incident. Dar cu toate acestea raceala si vizitele “vecinei de sus” isi punea ampreta. Emy a inceput sa fie din ce in ce mai ocupat, au inceput reprosurile si micile certuri. Intr-o zi, pe neasteptate ajung la el intr-o asa zisa mica pauza (intre meditatii) cand lucra la un proiect, pentru un vecin. Nu am dat importanta, eram fericita ca eram cu el. La scurt timp intra in camera”vecina” cu niste foi in mana pentru proiect. Proiectul la care lucre era al “vecinei”. Il uram, ii uram pe toti, lacrimile au inceput sa-mi inunde obrazul. Pe hol ma opreste tatal lui si spune”ti-am spus eu, dar nu m-ai crezut, sa stii ca se vor casatori in curand…” Atunci in usa camerei iese si vecina care se uita la mine. Am ridicat ochii si am spus – mai mult la adresa ei “Ok, se va casatori cu ea, dar el tot al meu va fi…” Si am plecat cu sufletul rupt… Nu aveam decat ura, ma uram pana si pe mine. Am incercat din rasputeri sa-l uit si de fiecare data cand se intampla sa-l vad pe strada, era ca si cum mi-ar fi transmis “Sunt aici, iubita mea, sunt aici ca sa te iubesc”. De cateva ori privirile ni s-au intersectat, el era cu ea, iar eu lasam capul in jos si siroaie de lacrimi ma napadeau. Alte ori, ma reintalneam cu fosti colegi si toata discutia degenera la “ Si Emy ce mai face? V-ati casatorit? Unde ati fost in luna de miere”… ma uram pe mine ca nu am stiut, ca nu mi-am dat seama cat de mult insemna el pentru mine si ca ar fi trebuit ca calc peste cadavre si sa-l apar pe el de “Scorpie” dar sa apar si iubirea noastra. Nu puteam sa-l uit. Si atunci am hotarat ca singura sansa ca sa-l uit era sa ma casatoresc. Probabil ca orice femeie care a iubit vreodata cu adevarat intelege cat de mult regret se ascunde in spatele cuvintelor pe care le scriu acum. Prima iubire poate sa fie un esec total, insa, pentru mine, el nu a fost doar prima iubire, ci singura. La scurt timp l-am cunoscut pe Alex, si in 2 luni m-a cerut in casatorie frumos, ca la carte, cu vizite la parinti si tot tacamul, cu inel scump, din aur cu 3 diamante, cu flori oferite zilnic, bune maniere si o capacitate de a socializa cu oricine iesita din comun. Dar chiar si asa nu-l putem uita pe Emy, inca mai pastram jurnalul cu el, inelul si bratara. Nu ma puteam desparti de ele, faceau parte din fiinta mea, cel putin bratara refuzam sa o dau jos de la mana. Era acolo pusa de el, de atata timp. Ea, bratara, pastra amprenta lui. Noua mea casnicie era de fapt inceputul “fiasco-ului” meu. Sub masca barbatului perfect-atent, grijuliu, iubitor etc se ascundea un suflet meschin, excesiv de gelos, un afemeiat inrait. Asfel ca in seara nuntii am primit prima palma, apoi ai urmat altele, insotite de crize de gelozie. Imi adusese o menajera, aratand lumii cat de mult ma iubea, incat nu accepta sa muncesc deloc. In realitate acea menajera trebuia sa urmareasca tot ce fac. Nu aveam dreptul nici sa ma uit pe geam, asa ca pusese la geam draperii grele de catifea. De servici nici nu se mai punea vorba, a doua zi s-a prezentat in numele meu la unitate depunandu-mi demisia sub pretext ca vom petrece mult timp prin croaziere. De multe ori, datorita agresivitatii, ajungeam la spital de unde plecam a doua zi fara bilet de externare. Nici nu stiu cum facut acel copil… Nici nu vreau sa ma gandesc ca de fapt copilul minunat de langa mine este al lui, rodul unui viol al sotului meu. Fiindca eram bine inchisa in “colivia mea de aur” nu am putut sa plec niciodata, si cu atat mai mult dupa nasterea copilului, cand ma ameninta ca-l va lua sau ca-i va face rau. Dupa cativa ani o boala grea a pus stapanire pe sotul meu. Datorita alcoolului, fumatului etc a fost diagnosticat cu cancer-evolutie rapida. Cu tot chinul si durerea pe care le-am indurat, l-am ingrijit in ultimele clipe ca pe propriul copil. Ma uitam la suferinta lui si uitam de ale mele. L-am inmormantat cum se cuvine cu toate cele necesare si cu fast mare. Dar cand esti destinat sa suferi, suferi chiar si atunci cand crezi ca totul s-a terminat. Nu a fost de ajuns perioada de suferinta asa ca a urmat partea a doua. In ziua inmormantarii, langa sicriul lui si-au facut aparitia 2 femei, elegante care parca ne sfidau durerea. Una mai invarsta, in culori deschise si cu o tigara in mana, arunca pe sicriu o bacnota mica, parca in deradere spunand “Atat meriti”. Cealalta femeie, mult mai tanara, la fel de sfidatoare se uita la sucriu spunand celei mai in varsta “Hai mama, mergem? Sau ai degand sa mai stai in putoarea asta? Gata l-ai vazut, hai la notar ca se inchide?” Femeia mai in varsta se apropie de mine si de copilul meu zicand “Draguto, eu am fost iubita lui si de altfel prima lui sotie iar domnisoara de langa mine este fiica lui legitima si ea mosteneste totul ca prim nascut. Asa ca ia-ti plodul si dispari.” Ramasesem muta. Nu stiam ce sa fac. Copilul imi luase capul intre mainile lui si ma intreba “Mami, cine era tanti? De ce tipa la tine?” Pana dupa inmormantare nu am reusit sa scot nici un cuvant, nici lacrimi nu aveam, nici ura. Aveam un suflet gol pustiit de orice. Vroiam sa dispar si nu stiam unde, sa mor dar nu stiam cum si chiar daca muream – era prea multa lume si acolo, iar eu vroiam…. oare ce vroiam eu? Mergeam “in gol” spre casa. Dar care casa? Spre casa suferintelor trecute sau spre casa copilului meu? Ajunsa acasa, in fata casei, am avut un sentiment de usurare – nu va mai fi scandal, nu voi mai fi batuta ca apoi sa fiu violata, nu va ma trebui sa-mi strang pumnii si sa-mi musc mainile ca sa nu auda copilul meu si sa se sperie. Sunt libera. Dar alt sentiment de greutate si durere isi face loc in suflet. Spiritul lui, frica din timpul noptii ca va veni peste noi. Copilul coboara iute din masina si fuge pe scari la etaj, in camera de joaca. Dupa un timp iesi in balcon si striga “Mami dar tati cand vine sa ne jucam, am dat drumul la trenulet”. Si vorbele, ca un pumnal imi strapunsera inima. Copilul nu trebuia sa stie nimic din comportamentul tatalui. Totul s-a terminat, iar pentru copil va ramane un tata perfect. Asa a ramas si acum, mergem tot timpul la cimitir si ducem flori. Flori pentru cel mai “Perfect tata”- si atat. La scurt timp m-am reangajat si m-am inscris la facultate. Copilul crestea alaturi de mine si de mama mea care ma ajuta sa pot termina facultatea. Eram fericita intr-un fel si linistita sufleteste. Parca nimic nu-mi lipsea. Cu serviciul mergea bine si cu facultatea la fel. Era vara, mama si fiica mea plecasera la tara la o matusa, cateva zile. Asa ca eu imi permiteam sa mai raman la birou sa-mi termin dosarele astfel incat sa pot fi la zi. Urmau 2 zile de weekend si chiar vroiam sa ma odihnesc, mai bine spus sa lenevesc in pat pana tarziu. Mi-am facut o cafea si mi-am aprins o tigara, rasfoiam un dosar sa vad de unde sa incep, era ultimul. La radio se auzea in surdina” Blue eyes” si un sentiment de neliniste pusese stapanire pe mine. Am lasat cafeaua jos si teleghidata m-am dus la geam. Era un apus de soare frumos, parca “un deja-vu”. De unde? Sentimentul de neliniste se accentua, atunci pun mana pe telefon si sun la mama, sa vad ce fac ele, ma gandeam sa nu-mi transmita telepatic ceva. Dar totul era bine, in departare se auzea fiica mea cum rade, le-am spus ca si aici totul era bine si ca vroiam sa stiu ce fac. Am inchis, dar o durere punea stapanire pe inima mea. Am dus mana la inima si am plecat spre dulap sa iau un pic de zahar sau ceva ce gasesc, dulce sa fie. Eram cu spatele la usa cand usa biroului se deschise si un coleg intrase insotit de un domn: “Luati loc domnule, colega mea se ocupa de dosarul dvs si va va spune ce trebuie sa faceti” si iese din birou. Continuand sa scormonesc prin dulap dupa ceva dulce ii spun si eu “Luati loc si imediat va ajut”. Intre timp gasisem in geanta, punga fiicei mele de bomboane, arunc 2 bomboane in gura, o privire in oglinda … nu, nu si iar nu. Doamne ajuta-ma, da-mi putere, nu pot, nu vreau. Si totusi… profilul care se oglindea… Daca era o usa in dulap sigur ieseam pe acea usa. Era el, Emy. Doamne, cat timp a trecut, si ochii lui albastri… sper ca totusi m-a uitat, ca nu mai are sentimente pentru mine si ca discutia noastra va fi rece, simpla si la obiect. Cu speranta ca ne vom comporta ca doi “oameni maturi” ma intorc. Am simtit cum ma loveste iubirea lui direct in inima. Il vedeam si totodata ii simteam iubirea. Vroiam sa fiu rece, distanta asa ca l-am intampinat cu “ Buna seara, in legatura cu dosarul depus de dvs…” Vorbeam privind in jos si simteam cum privirea lui ma fixeaza. S-a ridicat (in timpul asta ma rugam sa iasa din birou), s-a aplecat peste birou si cu mana mi-a ridicat capul: “Daca vrei sa discutam afaceri atunci trebuie sa-ti privesti adversarul in ochi…” In timp ce-si retragea mana mi-a mangaiat fata stergandu-mi lacrima care se furisa: “Tot asa de usor plangi iubita mea?” L-am rugat sa plece, imi facea rau. A plecat fara sa spuna un cuvant. Nu am reusit sa ma readun, totul era praf – in suflet, in minte. Mi-am luat geanta si am plecat. Coboram scarile teleghidata, nu-l vedeam decat pe el in fata, aceeasi privire, aceeasi atingere, acelasi timbru vocal. Ajunsa in strada, la trecerea de pietoni, o masina se opreste in dreptul meu si portiera se deschide larg. Nu ridic privirea, continui sa ma uit in jos. Ma durea sufletul. Si ca prin vis aud: “Hai, iubita mea”. Ma urc in masina. Ne-am plimbat mult timp si nici unul nu spunea nici un cuvant, amadoi taceam. A oprit masina in fata casei mele. Pe moment nu realizam ca el nu avea de unde stii unde stau, decat daca s-ar mai fi interesat de mine. Continuam sa tacem amandoi. Am dat sa cobor tacand, cand el mi-a cuprins umerii, m-a tras inspre el si m-a sarutat lung. Am deschis ochii si ma uitam in ochii lui mari si albastri… curgeau lacrimi… Erau lacrimi de iubire… Simteam cum iubirea lui imi invadeaza trupul punand stapanire pe inima mea, pe mintea mea. M-am retras brusc si am coborat in fuga in timp ce el imi soptea “vin sa te iau maine dimineata la 10”. Ne-am reintalnit a doua zi si a treia zi, si a patra zi si astfel, amandoi ne-am seama cat de mult ne-am lipsit unul altuia si… pentru prima data ne-am iubit total. Eu aveam un copil, el inca nu. S-a hotarat sa divorteze si sa continuam relatia din trecut – sa ne casatorim. Dar in ziua cand vroia sa plece de acasa a aflat ca sotia lui este insarcinata. Iar eu trebuia sa plec urgent cateva zile din localitate. Pe timpul delegatiei am “cugetat” la relatia care incepea sa se infiripe si am simtit remuscari. Constiinta mea “urla” ca nu-i bine ce fac. Va avea un copil, va fi tata, nu pot sa-l despart, copilul acela va avea nevoie de el mai mult decat oricine. Si ceilalti? Anturajul? Familia lui? Ce vor spune? Nu ma gandeam la mine ci la el. Va fi tata. Dar daca eu nu-i voi putea oferi un copil? Poate mai tarziu ma va acuza… Am prelungit delegatia cat am putut de mult numai sa nu ajung acasa si sa-l vad.Trebuia sa ramana cu familia lui. De multe ori ma refugiam in camera (refuzam invitatiile colegilor de a merg la un suc sau la o cafea) si plangeam. Imi strangeam genunchii la gura de durere, dar nu vroiam sa-i fac probleme, il iubeam prea mult. M-am intors dupa doua saptamani cu sufletul zdrobit si cu frica de a nu-i ceda. Nu stiam ce sa-i spun si cum sa-i motivez absenta mea lunga si telefonul inchis. Ajunsa acasa mi-am schimbat numarul de telefon. M-a durut dar trebuia sa-l fac, era impotriva “moralitatii”. Aveam in minte faptul ca va fi tata, categoric trebuia sa-l uit. Locul lui este alaturi de familia lui. Nu, nu puteam sa-i fac rau, nu puteam sa-l vad mai tarziu suferind, il iubesc prea mult. A trecut o perioada buna de timp si parca totul reintra pe fagasul normal. De Emy nu mai stiam nimic, absolut nimic. Nici internetul nu-mi oferea date despre el. Ma hraneam cu amintirile. Il iubeam si acum. Incet, incet am cunoscut un alt baiat, cu care m-am recasatorit. Nu-l iubeam, dar datorita “gandirii societatii” de atunci, o femeie singura si mai ales cu un copil era denigrata. Fetita, de multe ori imi spunea ca la scoala copii radeau de ea ca nu are tata. In societate eram privita straniu (fiindca eram singura), evitata si nu de mule ori agresata atat fizic cat si verbal. Toate la un loc m-au facut sa ma casatoresc. Dar mintea si inima mea erau ale lui ale lui Emy. Nu puteam iubi pe altcineva. De multe ori chiar si cand actualul sot ma atinge, schitam fara sa vreau repulsie. Si ma justificam ca se trage de la fosta casnicie cand eram agresata. Au mai trecut cativa ani, timp in care sotul meu s-a obisnuit cu raceala mea. A acceptat faptul ca nu pot fi atinsa in anumite zone si ca sunt asa spus frigida. In rest relatia merge bine – chiar si fara raporturi intime. Nu e cum imi doream, dar nu exista betii, scandaluri si se poarta frumos cu fiica mea. La un control medical de rutina sotul meu a fost diagnosticat cu diabet zaharat si steatoza hepatica, devenind in scurt timp impotent. Dar faptul asta nu m-a deranjat deloc, pe de o parte chiar ma bucura ca nu o sa ma mai necajeasca. Viata isi urma cursul firesc. Servici, casa, copil. Eram multumita asa cum era. Dar… intotdeauna in viata mea a existat un dar. Acum o luna m-am reintalnit cu Emy intamplator pe strada. Mi-a povestit de plecarea lui din tara, ca s-a reintors de un an si nu a stiut cum sa dea de mine. Eu, ca de obicei mergeam pe jos, vorbind la telefon. O masina necunoscuta a trecut pe langa mine, a oprit la 20 metri si a dat inapoi cu spatele. M-am speriat de frana pusa si starea de neliniste isi pusese iar amprenta pe inima mea. Ma pregateam sa tip la sofer atunci cand a deschis portiera, deja un “Ce….” pornise din gura mea, dar un “Urca, iubita mea, te caut de-o vesnicie…”ma facut sa tac. Era la fel, identic, aceiasi ochi, aceeasi tonalitate a vocii, acelasi trup atletic. M-am urcat in masina continuand sa ma uit la el. Mii de fluturi mi-au inundat stomacul. Iar el ma privea cu coada ochiului. Am plecat in afara orasului, la fel de tacuti ca data trecuta. A oprit masina si m-a luat in brate. Ii simteam iubirea invadandu-mi trupul. Totul a fost o nebunie. Nu am putut rezista sa nu ma mai intalnesc cu el. Nu pot sa-l refuz, nu pot! Ceva din mine parca tot trage la el. Si asta nu simt numai eu. De atunci vorbim zilnic, ne vedem cat de des putem, ne purtam ca doi adolescenti care au descoperit iubirea suprema. Eu una nu sunt o fire de „amanta, nu mi-am mai inselat sotul cu nimeni, dar cu el nu ma mai recunosc. Amandoi suntem constienti de relatiile pe care le avem si nu ne mai gandim la divort – sunt copii la mijloc. Dar nici nu putem renunta unul la altul. Ne iubim prea mult. Recent mi-a marturisit ca eu am fost si sunt femeia visurilor lui.