Uite-așa am ajuns eu (la) psiholog
În urmă cu peste 18 ani, într-un context de viață care s-ar putea încadra cu ușurință în limitele unei etape de viață obișnuite, am trecut printr-o experiență în urma căreia nu reușeam să mă reechilibrez emoțional.
Oricâte soluții și perspective căutam, nu le găseam pe cele care să mă facă să simt că pot merge mai departe cu aceeași ușurință și același zâmbet caracteristic. Mi se părea că mă învârt în cerc și cu fiecare zi care trecea și în care simțeam că sunt blocată acolo, creștea presiunea în interiorul meu. Faptul că nu îmi găseam singură drumul către energia pe care o aveam înainte, mă frustra și mă afecta și pe alte planuri ale vieții. Nu mai aveam aceeași capacitate de a-mi rezolva sarcinile, de a acorda atenția necesară mie-mi sau celor dragi.
La toate acestea se adăuga și dorința mea ca cei din jurul meu să nu cunoască cauza stărilor mele. Datorită acestui fapt nu puteam împărtăși ce simțeam și nici să primesc susținere nu aveam cum, ceilalți nu știau ce se întâmplă cu mine fiindcă nu ceream și nu îmi exprimam nevoile și emoțiile. Când am conștientizat că îmi este prea greu să duc singură acele întrebări și căutări de răspunsuri, am luat în calcul și a merge la psiholog. Dacă acum încă mai sunt persoane care evită să împărtășească că fac terapie, vă imaginați cum era acum aproape 20 de ani?
A consulta un psiholog părea a fi ceva rușinos, care punea o etichetă celui care apela la acele servicii, etichetă pe care scria: slab, nebun, neputincios, incapabil, demn de milă, om bolnav.
Sinceră să fiu, eram conștientă de posibilitatea ca ceilalți să mă eticheteze cum le-ar trece lor prin minte, dar am pus mai presus nevoia mea de a căuta și a primi un sprijin în problema cu care mă confruntam. Era atât de mare dorința de a scăpa de acele trăiri încât, Slavă Domnului, m-am pus mai presus de prejudecățile celorlalți și ale mele. Am ales un specialist din orașul vecin, mi-am făcut programare și m-am dus. Am avut noroc, am întâlnit o persoană alături de care am simțit de la prima ședință că începe să se ridice din greutatea și ceața de pe mine. Nu-mi amintesc dacă atunci m-am felicitat pentru curaj și perseverență, dar mai târziu cu siguranță am făcut-o. Acum, reamintindu-mi, cu atât mai mult.
Drumul de aproape 40 de minute către terapie, a fost un alt mare plus de care am devenit conștientă mult mai târziu, aproape când mi-am terminat formarea în psihoterapie. Mergând pe acel drum eu îmi așezam gândurile în ordine, îmi reaminteam discuțiile și reflectam asupra lor. În prezent aceasta este una dintre recomandările mele pentru cei cu care lucrez: „Acordă-ți timp să reflectezi la ce am lucrat în ședință, să fii doar tu cu tine și conștientizările care ar putea apărea.”
Terapia pe problema cu care am venit și cele adiacente ei a durat ceva timp iar, la un moment dat, părea că ar trebui să mă opresc. Însă mi-am spus: ” Ce ar fi dacă aș continua să mă duc doar pentru a mă cunoaște mai bine și astfel să pot evolua și mai mult?”
Am continuat, și, din acea terapie focusată pe creștere, au ieșit la lumină părți din mine necunoscute mie-mi dar și celorlalți, am ales noi drumuri pe care să merg, iar unele dintre acele căi alese sunt psihologia și psihoterapia.
Simt că acea decizie a fost pentru mine ca alegerea unei direcții importante de mers într-o intersecție la răscruce de drumuri.
Uite-așa am ajuns eu (la) psiholog.
P.S. Ai grijă de tine!
