Viața sub umbra PTSD-ului

Intru în această călătorie pe care vă voi purta cu mine cu ajutorul acestui articol, întâi stabilind puțin ce înseamnă PTSD, contextele în care poți dobândi această afecțiune, și cum cred că deja v-am obișnuit, puțin din experiența mea personală în navigarea acestei probleme care se răgăsește în tot ceea ce fac, în fiecare zi, până când voi ajunge la inevitabila și mult dorita vindecare de sine. Folosesc cuvântul „navigare” pentru că, până te poți vindeca măcar parțial sau chiar complet, asta faci: navighezi prin tot. Viață, simptome, relații sociale, familiale, profesionale, romantice. 

PTSD-ul este cel mai cunoscut și mai des întâlnit la veteranii de război, fiind o abreviere de la „Post traumatic stress disorder” (Sindromul de stres post-traumatic). Înainte de a avea această denumire medicală, era cunoscută drept „shell shock” (șoc nervos). Ei bine, o concepție eronată pe care și eu am preluat-o la un moment dat în viața asta e că este o boală exclusiv rezervată veteranilor de război. Am auzit discuții unde se vorbea de cum „shell shock” este o denumire mult mai potrivită pentru PTSD atunci când ne referim la veteranii de război, deoarece are o rezonanță mai gravă, și denumirea de PTSD „fură” din gravitatea și tragedia sorții veteranilor de război, dar asta poate să fie o discuție pentru altă dată.

Cum am aflat eu că nu este o afecține strict rezervată veteranilor de război?

Ei bine, ca o persoană ce vede ce se întâmplă în jurul ei, ca mai apoi să se compare cu lucrurile din jurul ei… Am văzut că nu funcționez la standardul de normalitate din toate aspectele vieții mele. Și atunci am citit pe ici, pe colo, despre ADHD, neîndrăznind să mă ating măcar de articole și resurse despre PTSD. Știam un lucru: Atenția mea este greu de controlat, creierul meu percepe doar „totul sau nimic”, nu țin pasul cu colegii mei de la facultate și nici nu pot găsi o fărâmă de interes, oricât mi-aș dori, cu frica de eșec în sân, cu tot.

Așa că, pentru că nu voiam să mă diagnostichez singură (fac această paranteză pentru a vă încuraja ca întotdeauna să apelați la un specialist. Nu contează cât citești sau cât de multe lucruri înveți despre psihologie, tu tot timpul vei fi subiectiv cu tine. Și terapeuții de profesie au terapeuți), am fost la terapeuta mea cu care deja făcusem terapie de cam un an. Deci a avut timp să asimileze tot ce mi s-a întâmplat în viață. Problemele medicale de când aveam 15 ani până pe la 19-20 de ani, frica de moarte pentru că în sistemul medical convențional nu exista vreun leac, și se preconiza să mor pe la 20 de ani (dacă îi prind și pe ăia, cum mai ziceau unii doctori), vinovăția pentru simplul fapt că exist cu asemenea boală păcătoasă care inducea atâta suferință în familia mea și atâta amărăciune, anii de tranziție de la „pe moarte” la „hai că mai trăiește” în care simțeam eșecul din toți porii, din cauză că trebuia să aleg între sănătatea mea și visul meu de-atunci, bullying-ul sever și continuu din liceu, pierderea tuturor experiențelor vârstei de atunci în favoarea holului lipsit de viață din Obregia, maturizarea prematură, fațada de „femeie puternică și indepenentă” la doar 16 ani, pentru că vedeam cum fiecare adult se prăbușea mental lângă mine, și o vedeam ca fiind responsabilitatea mea că deh… era boala mea… și câte și mai câte…

Iar femeia mi-a spus „Crina… Tu ai învățat engleză singură, vorbind și scriind. Nu ai probleme de învățare. Tu te duci mult mai mult spre PTSD. Au multe simptome similare, însă sunt mici nuanțe.” și bineînțeles că am fost cel puțin surprinsă… Pentru că, în creierul meu, nu era chiar AȘA de rău.

Ei bine, după mi s-a explicat că am avut acea traumă mare, apoi s-au adunat mai multe mai mici, dar tot destul de mari, din partea familiei, doctorilor, foștilor, școlii, etc. Ceea ce mi-a făcut „upgrade” la Complex PTSD. Yay me, cum s-ar zice.

Și uitându-mă pe simptome, it made sense. 

Ei bine, cum am menționat mai sus, aceste simptome nu sunt ele cele mai drăgălașe și „quirky”, printre ele aflându-se:

• Flashback-uri – Re-experimentarea evenimentului traumatic, incluzând simptome fizice precum transpirația sau puls accelerat
• Amintiri și vise recurente cu legătură/referire la acel eveniment
• Gânduri negre
• Semne fizice ale stresului (fidgeting, rosul cuticulelor/unghiilor, scărpinatul nervos etc.)
• Evitarea unor locuri, evenimente, persoane, obiecte care amintesc de evenimentul traumatic
• Evitarea gândurilor sau a sentimentelor față de acel eveniment
• Hipervigilență
• Reacții de frică la lucruri triviale (o bătaie pe umăr, o apucare de umăr, o voce mai ridicată, etc.)
• Dificultate în concentrare
• Dificultate în a adormi sau a avea un somn neîntrerupt
• Probleme cu nervii/ ușor iritabil 
• Implicarea în comportamente riscante, nechibzuite sau distructive
• Greutate în a ține minte momente cheie din evenimentul traumatic
• Gânduri negative despre propria persoană sau lumea din jur
• Vină exagerată, țintită spre propria persoană sau spre cei din jur
• Sentimente negative neîntrerupte, precum frica, furia, vina și rușinea
• Pierderea interesului în activități recreaționale plăcute în trecut
• Sentimente de izolare socială
• Dificultate în a simți emoții pozitive precum fericirea și satisfacția

Lista simptomelor preluată de la NIMH (National Institute of Mental Health) ca să știu că nu l-am uitat pe niciunul pentru voi. 

Acum că avem lista în față, cred că puteți vedea cum viața trăită chiar și doar cu unul dintre simptome poate să fie… Interesantă… Darămite cu toate. 

Ei bine, toate aceste simptome sunt integrate în viața mea și, deși știu că încă mai e cale lungă până să spun cu mâna pe inimă că nu-mi acaparează viața, totuși pot spune că progresul există. Speranța la o viață mai bună există. 

Însă a luat ceva să ajung la concluzia asta, multe lucruri de care m-am agățat, multe greșeli care nu mi-au ușurat drumul, multe nopți pierdute cu gândul că nimeni nu înțelege și nici nu au de ce să înțeleagă, pentru că nu e treaba lor să înțeleagă. Pierdute cu gândul că poate merit, dintr-un motiv sau altul, să mă simt cum mă simt, că poate sunt prea slabă să merit vreo consolare de la oricine, pentru că toată lumea din jurul meu pare să își trăiască viața în ceea ce era perceput de mine, cea din trecut, ca fiind „normalitatea”.

Mai târziu am învățat și eu că până la urmă: 

1. Nu știi niciodată dacă oamenii de lângă tine chiar au viața pe care o percepi tu, se prea poate ca viața lor să fie complet altceva decât ce te așteptai tu și ce vedeai, poate și ei se destramă câte puțin și la fel ca tine, nu o pot spune cu voce tare.
2. Timpul CHIAR LE REZOLVĂ PE TOATE!… Bine, cu ajutorul terapiei, muncii pe care numai tu o poți face cu tine, câteodată lacrimi care dor în draci, și filtrarea oamenilor de lângă tine.

Și dacă ești în situația mea, în care câteodată pare imposibil pur și simplu să exiști, poate ai pierdut mulți oameni din viața ta pentru că nu știai cum să verbalizezi prin ceea ce treci, vreau să știi că eu te văd… Și te înțeleg. Și chiar dacă sună a poveste de adormit copii acum, o să fie bine. O zic pentru că am văzut-o eu cu ochii mei, și o poți vedea și tu… Dă-i timp.

And stick around! Life can be pretty cool after you got through all the bulls**t!