Consilierea filosofică: o încercare de definire
Despre consilierea filosofică nu se vorbește foarte mult la noi. Adică nu atât de mult pe cât ar merita. Dar, mai întâi de toate, ce este aceea „consiliere filosofică”?
Sunt nenumărate încadrări: unii spun că ar fi o formă de psihoterapie, alții afirmă că e vorba de o variantă de dezvoltare personală etc. Oricine sugerează o formă de practică a consilierii filosofice, va propune o viziune personală despre o referință unică și străveche. Prin urmare, sunt multe viziuni și definiții posibile, dar toate au în vedere același lucru. Consilierea filosofică are ca referință esențială dictonul delfic „cunoaște-te pe tine însuți”.
Odată ce am stabilit rădăcina principală, să urmărim arborescența acestei manifestări. Să ne imaginăm că ramificațiile sunt formate din răspunsuri la un set de întrebări principale/principiale: cum? unde? când? de ce?
Cum să „mă cunosc pe mine însumi”? Există câteva metode probate – conversația tematică (așa cum Socrate încerca să facă cu interlocutorii săi). Apoi există introspecția asistată – caz în care dialogul hermeneutic, în proporții egale de seriozitate și spirit ludic, poate releva probleme și soluții. Dar sunt multe asemenea procedee și mă tem că nu îmi ajunge deloc spațiul acestui modest articol pentru a vorbi despre ele.
Unde să „mă cunosc pe mine însămi”? Întrebarea, să recunosc asta, pare și un pic bizară. Cum adică „unde”? Oriunde! Nu există vreo limitare spațială. Cunoașterea de sine e un proces continuu, el se desfășoară indiferent de locurile unde ne aflăm. Deși, trebuie să admit asta, anumite locuri par să privilegieze stări afective esențiale în proces. Un sanctuar, adâncul unei păduri, un vârf montan sau malul mării. Natura și spațiile consacrate instituie o putere de concentrare mult mai mare.
Când să „mă cunosc pe mine însumi”? Iarăși, o întrebare aparent fără țintă. Dar recunoașterea momentului oportun (kairos, cum spuneau grecii) este ceva fundamental. Fie și pentru simplul motiv că solicită dreapta socoteală, o minunată virtute foarte folositoare și puțin cunoscută. E nevoie de discernământ pentru a recunoaște momentul prielnic de acțiune. Iar discernământul se antrenează la rândul său. Noțiunea aceasta de kairos este una foarte specifică, foarte complexă, pentru înțelegerea căreia e nevoie să fie distilate multe dintre experiențele trecute, semnificative, de viață.
De ce să „mă cunosc pe mine însămi”? În opinia mea, abia asta e o întrebare bizară. La ce bun acest lucru? La ce bun acest efort de multe ori extrem de solicitant? Răspunsul poate frapa: pentru că se poate, pentru că este posibil acest lucru. Dacă am fi fost ființe trăind înăuntrul unei limite inexorabile, poate că efortul spre cunoaștere ar fi fost inutil.
Dar este evident că nu astfel stau lucrurile. Suntem ființe destul de paradoxale: avem cu noi limitele trupului nostru, dar și nesfârșirea de care e capabilă mintea noastră. Adâncimea sufletului nostru contrastează puternic cu epiderma acestei lumi materiale în care trăim. Suntem ființe duale, efemere și eterne deopotrivă.
Și tocmai datorită acestui paradox al ființei noastre, avem în noi nevoia de completitudine. Iar filosofii au încredere că această deplinătate a ființei vine prin cunoaștere, la care omul este naturalmente chemat. Iar când vorbim despre cunoaștere, ne referim în primul rând la cunoașterea de sine.
Am încercat să fac lucrurile să pară simple. Adevărul este că atunci când vine momentul ca aceste idei să fie puse în practică, lucrurile devin încă și mai simple.
Vă invit alături de mine să vedeți cum, la cursul propus de Fundația Calea Victoriei, Imaginaţie & Cunoaştere – Idei cardinale în consilierea şi practica filosofică.
