Cristina Andreea Stan: „Primul pas este conştientizarea”

Cristina Andreea Stan este consilier pentru dezvoltare personală, specialist în activitatea de coaching, NLP master şi autoarea cărţii „Vrei să iubeşti? Începe cu tine!”. O vom cunoaşte astăzi mai îndeaproape şi vom discuta despre demersul ei în ceea ce priveşte dezvoltarea personală, provocările iubirii de sine sau dependenţa emoţională.

Psychologies: Ce te-a determinat să îți începi demersul de dezvoltare personală și cum a fost această călătorie de autocunoaștere și integrare cu Sine?

Cristina Andreea Stan: Cred că neîmplinirea… Din exterior, aveam o viaţă perfectă. Aveam şi atunci o familie frumoasă, un soţ exemplar, doi copii pe care ni i-am dorit mult, eram cu toţii bine, sănătoşi, financiar eram peste medie, aveam o slujbă poate nu de vis, însă comodă… Nu îmi lipsea nimic, era viaţa după care tânjisem atâta timp, viaţa pe care o visau, cu siguranţă, mulţi!

Şi, cu toate acestea, ceva nu era bine, în adâncul sufletului meu. Nu ştiam ce anume, nu puteam defini concret, să pun degetul pe o rană şi să pot spune „asta e, asta doare!”. Pur şi simplu, lipsea ceva şi nu reuşeam să înţeleg de ce nu pot fi fericită, în condiţiile în care nu îmi lipseşte nimic.

În plus, mă simţeam şi vinovată: mă gândeam că sunt mulţi alţii cu adevărat nefericiţi, persoane care suferă, care sunt bolnave, care nu au ce mânca, probleme serioase. Mă simţeam vinovată şi pentru că descopeream că nu îmi era suficient doar să fiu mamă, deşi am visat de când mă ştiu acest lucru şi am trecut prin multe încercări până am reuşit să rămân însărcinată. Copiii mei chiar erau nişte copii doriţi şi aşteptaţi şi mă simţeam vinovată că rolul de mamă nu mă împlinea, aşa cum îmi imaginasem. Mă simţeam oribil descoperind că nu era suficient.

Călătoria mea nu a început dintr-o revelaţie, nici măcar nu ştiam exact ce presupunea dezvoltarea persoană. Ba chiar, având o gândire destul de analitică, cu opt ani de şah de performanţă, plus profilul real, dezvoltarea personală mi se părea o aiureală, o poezie. O pierdere de vreme.

Am început acest drum, însă, pentru că, pur şi simplu, nu eram bine. Am început să citesc pe această temă, apoi următorul pas a fost să încep psihoterapia.

Psychologies: Ce te-a susținut în depășirea dificultăților legate de asta?

C. A. S.: Psihoterapia, clar! Am identificat multe lucruri despre mine, pe care vi le enumăr în ideea că se vor mai regăsi, poate, persoane care simt la fel:

• stima mea de sine era zero (mă simţeam atât de neimportantă, încât credeam că nimeni nu mă putea iubi aşa cum eram eu în realitate – de aceea mă ascundeam eu, cea autentică, şi afişam mereu o mască pe care, ulterior, îmi era greu să o port la nesfârşit);
• sufeream de o frică de singurătate teribilă, preferând să accept orice, minciuni, umilinţe, doar pentru a fi cu cineva (la momentul acela deja nu mai era cazul, pentru că soţul meu chiar era o persoană minunată, însă până să-l cunosc pe el… vaaai!);
• o deconectare totală de mine însămi: nu voiam să mă privesc în interior, nu ştiam cine sunt cu adevărat, ce îmi doresc, nici măcar ce îmi place să fac, nu ştiam mai nimic despre mine;
• eram salvatoarea tuturor, prietena bună, colegă săritoare, incapabilă să spun cuiva „nu” din teama de a nu supăra, a nu dezamăgi şi a nu mai fi, pe cale de consecinţă, acceptată şi apreciată.

Nu înţelesesem, până atunci, că toate relaţiile mele erau doar o oglindă a ceea ce exista în interiorul meu. Viaţa, Universul, Dumnezeu, cine vreţi voi îmi scosese în cale persoane care mă abandonau sau mă trădau, pentru că eu mă abandonasem şi mă trădasem pe mine însămi, parteneri indisponibili emoţional, pentru că eram indisponibilă emoţional pentru mine însămi, parteneri care nu mă iubeau, pentru că nici eu nu mă iubeam. Îmi scoteau în cale persoane de acest fel, pentru ca eu să mă pot vindeca! Însă cine ştia, la momentul respectiv, să citească mesajele…

Psychologies: Cum definești iubirea de sine?

C. A. S.: Pe cât de simplu pare, pe atât de complicat este de găsit o definiţie. Mai ales că, în ultima vreme, termenul acesta a fost atât de mult folosit, încât deja este un clişeu şi, din păcate, nu prea mai provoacă nicio tresărire. Personal, cred că te iubeşti atunci când nu îţi mai doreşti să fii ca nimeni altcineva, nu te mai compari cu nimeni. Eşti suficient de mulţumit de tine, însă, în acelaşi timp, eşti într-o continuă evoluţie, comparându-te doar cu cel care erai ieri. Fără să te mai uiţi în curtea vecinului, fără să ţi se mai pară că iarba lui este mai verde. Te uiţi doar la tine în curte şi vezi cum este iarba ta şi ce poţi face tu, în curtea ta, pentru a fi mulţumit atunci când o priveşti: poate uzi mai des, poate tunzi gazonul, poate plantezi mai multe seminţe, poate pui nişte îngrăşământ… Iubirea de sine mi se pare baza pe care se contruieşte totul. NU poţi avea grijă de ceilalţi, dacă tu nu eşti bine!

Am crescut, cel puţin generaţia mea, cei născuţi în ‘80, în această cultură a sacrificiului de sine. Am văzut-o şi în modelul familial, la mamele şi bunicile noastre. De aceea, nu este uşor nici să începi să te iubeşti, nici să integrezi această noţiune. Multă lume consideră că este egoism, că nicăieri în scriptură, de exemplu, nu se spune „Iubeşte-te!”, deşi mie mi se pare că acel „Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi!” conţine implicit ideea că tu te iubeşti. Este foarte greu, dacă nu imposibil, să-i susţii pe toţi ceilalţi la nesfârşit, dacă nu ai grijă şi de tine.

Dau mereu acel exemplu clasic din avion, când ni se atrage atenţia să ne punem prima oară noi masca de oxigen, apoi să ne ocupăm de toţi cei din jur. Pentru că dacă încerci să le pui masca mai întâi celorlalţi, inclusiv copiilor, pe principiul că ei sunt cel mai importanţi, s-ar putea să leşini înainte de a mai pune cuiva vreo mască şi, evident, acest lucru, nu este în folosul nimănui. Cred că tocmai pentru că persoanele dragi sunt importante pentru noi şi vrem să avem grijă de ele, trebuie să avem grijă, înainte, de noi.

Psychologies: Cum te simți în rol de ghid al altora?

C. A. S.: Deşi poate sună pompos, simt că face parte din misiunea mea să fiu alături de cât mai multe femei, pentru ca şi ele să fie bine. Nu să le ajut, pentru că acest termen, „a ajuta”, presupune, cel puţin în viziunea mea, ca eu să mă situez undeva mai sus, de unde întind o mână celor care sunt mai jos. Nici vorbă! Eu doar însoţesc clientele pe drumul lor: procesul este al lor, drumul este al lor, realizările sunt ale lor. Ele sunt pe deplin capabile să parcurgă acest drum, eu doar mai aprind câte un felinar, pentru că am fost pe acel traseu şi îl cunosc, atâta tot.

Da, mă simt extraordinar făcând acest lucru, simt că este ceea ce îmi lipsea înainte, să fac ceva care mă pasionează cu adevărat. De aceea, am şi început o a doua facultate, psihologia, la 40 de ani, pentru că la 18 ani am ales o facultate şi un master care erau la modă în acea perioadă, fără vreo mare pasiune. Sincer, cred că prea puţini au norocul de a-şi descoperi cu adevărat pasiunile până la acea vârstă, văd din ce în ce mai multe persoane în jur de 40 de ani care simt că nu sunt în domeniul pe care şi-l doresc. Majoritatea colegilor mei de acum, de la psihologie, de exemplu, sunt la a doua facultate.

Pe de altă parte, este şi o mare responsabilitate, pentru că oamenii îşi deschid sufletul în faţa ta şi, de asemenea, pentru că există mereu pericolul orgoliului: să ajungi să crezi că fără tine nu ar fi posibil acest parcurs. Sunt multe persoane care dezvoltă dependenţă faţă de terapeut, iar acest lucru nu doar că nu este benefic, însă este în contra a tot ceea ce propovăduiesc eu despre dependenţă emoţională.

Psychologies: Cum definești dependenţa emoțională?

C. A. S.: Eu vorbesc cel mai des despre dependența emoțională în cuplu, însă ea se poate manifesta, aşa cum menţionam anterior, şi faţă de alte persoane: părinţi, prieteni, psiholog etc. Referindu-mă, însă, la relaţia de cuplu, consider că dependenţa emoţională este incapacitatea de a termina o relaţie, chiar dacă aceasta provoacă numai nefericire. Mai degrabă decât iubire, aş putea spune că este o adicţie, o nevoie. Persoana dependentă are nevoie de celălalt, îşi doreşte să păstreze relaţia cu orice preţ, inclusiv cu preţul fericirii şi sănătăţii emoţionale (uneori, chiar şi fizice).

Ceea ce defineşte dependenţa afectivă nu este doar nevoia de a fi cu celălalt, ci şi incapacitatea de a putea renunţa la relaţie, atunci când este cazul. De asemenea, dacă apare sindromul abstinenţei, odată încheiată relația, atunci este evident că există o dependenţă. Relaţiile care au la bază dependenţa provin din teamă, nu din iubire, deşi aşa ne place să credem, că iubim atât de mult… De fapt, ne este teamă că îl vom pierde pe celălalt şi că, fără el, nu ne vom descurca în viaţă. Este o teamă iraţională, credem că fără partener viaţa noastră nu mai are rost. Chiar ne putem exprima în acest sens – declaraţii de genul: „Te iubesc atât de mult, încât nu aş putea trăi fără tine!”, deşi par dovada supremă de dragoste, ascund, de fapt, dependenţă, pentru că ar trebui să fim perfect capabili să trăim şi singuri.

Da, nu este, poate, cel mai de dorit caz, bineînţeles că marea majoritate ne dorim să fim alături de cineva, însă ideal ar fi ca în relaţia respectivă să fim mai bine decât dacă am fi rămas singuri. Altfel, care ar fi rostul? Evident, subiectul este mult mai complex decât ce vă pot menţiona acum, apar multe frici care ne ţin pe loc, în relaţii toxice (frica de singurătate, frica de necunoscut, presiunea familiei sau a societăţii etc.).

Psychologies: Ne poți împărtăși o amintire din copilărie care e legată de această temă?

C. A. S.: Relaţia părinţilor mei a fost, dacă nu toxică, cel puţin disfuncţională… Separat, ei sunt persoane absolut minunate, sunt oameni buni şi frumoşi, însă, împreună, au fost complet incompatibili şi nefericiţi amândoi. Am crescut cu o mamă dependentă emoţional de tata, deşi, repet, nefericită. Însă dependentă de nefericirea ei. Oficial, au rămas împreună pentru copii, pentru mine şi fratele meu, însă nemulţumirea lor plutea prin casă, iar tensiunea era, uneori, atât de densă, încât aveam impresia că o puteam tăia cu cuţitul. Nu au existat violenţe fizice, nu au ţipat la noi, nici nu ne-au atins vreodată, însă da, se mai certau, şi acest lucru ne făcea pe noi, copiii, să fim (şi mai) cuminţi, din dorinţa de a fi totul bine şi de a nu le mai da motive extra pentru discuţii şi certuri.

Ştiu că multe cupluri rămân împreună pentru „binele copiilor”, însă vă mărturisesc, cu mâna pe inimă, că aş fi preferat de o mie de ori să am părinţii divorţaţi şi fiecare fericit, separat, decât împreună, în atmosfera aceea de nemulţumire atât de apăsătoare, care transmitea neiubirea lor prin toţi porii.

Iar acest lucru se simte, chiar dacă părinţii încearcă să o ascundă, chiar dacă nu se ceartă în faţa copiilor şi încearcă să pară în regulă. Nefericirea aceea se simte şi e o povară groaznică pe umerii fragili ai unui copil, care va crede, în mod inconştient, că şi el este unul din motivele de nefericire ale părinţilor. Va crede, poate, că dacă el nu ar fi existat, poate părinţii nu s-ar fi certat… În plus, va creşte cu acest model de relaţie, pe care îl va considera firesc şi pe care îl va reproduce, la vârsta adultă, în relaţiile sale de cuplu.

Cred că tocmai pentru „binele copiilor”, dacă părinţii nu mai sunt fericiţi împreună, ar trebui să se înarmeze cu mult curaj şi să pună punct. Să le dea un exemplu şi să le transmită copiilor că nefericirea şi resemnarea nu ar trebui să fie un mod de viaţă.

Psychologies: Ce te-a determinat să scrii o carte pe această temă și cum a fost acest demers pentru tine?

C. A. S.: Au fost mai mulţi factori: în primul rând, de voie, de nevoie, am avut, în timpul pandemiei, în perioada lockdown-ului, mai mult timp liber. Ideea cărţii a început ca o joacă: eram acasă, cu cei mici, ei petreceau foarte mult timp la joacă, în curte, eu pe lângă ei, cu laptopul în braţe. Adunam gânduri, pregăteam postări şi, tot scriind, mi-am dat seama că aveam destul de multe pagini adunate. Aşa că m-am gândit cum ar fi să le grupez, cumva, într-o ordine logică şi să văd ce iese.

În al doilea rând, probleme de relaţie şi, în special, această dificultate de a te rupe de partenerul care îţi provoacă suferinţă este ceea ce întâlnesc cel mai des la clientele mele, în şedinţele individuale de consiliere. Cumva, era ceea ce cunoşteam eu însămi, însă era şi ceea apărea şi ceea ce le durea cel mai mult pe clientele mele, deci lucrurile s-au legat firesc.

Odată terminat un draft al cărţii, am ales o editură care îmi părea mai prietenoasă cu autorii debutanţi şi l-am trimis, pur şi simplu, la o adresă de email de pe pagina lor de internet. Abia după trei luni m-au contactat pentru a-mi spune că li se părea interesant, aproape uitasem că am trimis. Profit de această ocazie pentru a dărâma mitul conform căruia trebuie să cunoşti pe cineva pentru a ţi se publica o carte sau trebuie să fii deja consacrat pe piaţă… Nici nu cunoşteam pe nimeni, nici nu eram vreun nume pe piaţă, nici măcar nu mă văzuseră vreodată. Pur şi simplu, li s-a părut interesant şi aşa a început totul.

Psychologies: Ce recomanzi cititoarelor care doresc să iasă dintr-o relație de dependenţă emoțională?

C. A. S.: Înainte de orice, primul pas este conştientizarea. Să încetezi să te mai amăgeşti singură, încercând să te convingi că totul va fi bine, atunci când… Fiecare să completeze cu ce doreşte: atunci când partenerul se va schimba, când perioada mai grea prin care treceţi se va termina, când se vor alinia astrele şi alte multe motive pe care le invocăm pentru a evita această conştientizare.

Apoi, nu este suficient doar să vezi situaţia aşa cum este ea, ci trebuie să îţi şi doreşti să faci ceva, pentru a îmbunătăţi lucrurile. Conştientizarea fără acţiune nu face decât să te afunde şi mai adânc în problemă, pentru că va fi mult mai dureros să vezi cum stau lucrurile în realitate şi să nu faci nimic. Trebuie să îţi doreşti schimbarea şi să îţi asumi că va fi un drum greu şi dureros, însă e drumul care, chiar dacă poate nu ştii unde te va duce, măcar te va scoate din situaţia în care te afli în acest moment.

Oricine poate depăşi dependenţa emoţională, dacă o identifică şi îşi doreşte să o depăşească. Este un drum anevoios, recunosc, însă nu este imposibil. Este important să lucreze pentru consolidarea stimei şi iubirii de sine, pentru că acestea sunt motorul care le va ajuta să meargă înainte, pe acest drum, şi să identifice, de asemenea, fricile şi credinţele limitative care le ţin pe loc.

Pentru că singurătatea, ca să dau un exemplu oarecare, nu este un eşec, aşa cum sugerează, din păcate, încă, societatea. Eşec mi se pare, mai degrabă, să rămâi pentru tot restul vieţii într-o relaţie în care nu mai există iubire, respect, sinceritate, armonie… „Eșec” (deşi tare nu-mi place cuvântul, pentru că eu îl văd ca pe o lecţie din care putem învăţa ceva) este să te trădezi pe tine însăţi şi ceea ce îşi doreşte, de fapt, sufletul tău!