Ai curajul sa displaci

Planuri care trezesc ecouri dezaprobatoare, proiecte care nemultumesc, iubiri care so­chea­za… Acestea pot fi alegeri de viata pe care trebuie sa le facem, chiar cu riscul de a pierde simpatia ce­lor din jur.

Daca am trai solitar, o mare parte din deciziile pe care ar trebui sa le luam ar fi mult mai usoare. Fara sa dam socoteala nimanui sau fara a tine cont de reactiile celorlalti, ne-am elibera de o dubla povara, cea a autoritatii, si cea a res­ponsabilitatii afective. insa, dupa cum bine stim, traim intr-o retea com­plexa a dependentelor sociale si fiecare gest ii afecteaza pe cei din ju­rul nostru. Pe de o parte, este vorba de cei care doresc, eventual, sa conteste ideile noastre: superiorii, echi­pa de lucru, vecinii…

Pe de alta, (fa­­ra a vorbi de o impartire rigu­ro­a­sa) sunt cei afec­tati de hotarrile pe care le luam: parintii, prietenii, co­piii. Si iata cum mediul sociocultural si profesional in care traim pare din­tr-o data ame­nintator: riscam sa fim margi­nali­zati, sa ne pierdem postu­rile, re­la­tiile, anturajul, putem fi considerati nedrepti, nepasatori sau e­goisti de catre ceilalti.
Exista, desigur, varianta discretiei, a altruismului excesiv, a diplomatiei totale. Dar este bine sa tinem cont mereu de dorintele celorlalti atunci cand luam o decizie?

Problema porneste din copilarie

Psihologii considera ca me­ca­nis­mul care se ascunde in spatele grijii excesive de a nu displacea, de a nu supara porneste din copilarie. Ea reflecta angoasa copilului in fata parintilor, spaima ca, daca ar face o miscare gresita, le-ar pierde afec­tiunea si ar fi abandonat.

Tudor, la 26 de ani, dupa un an de psihote­ra­pie, este de acord sa im­partaseasca din experienta lui: „Mi s-a reprosat mereu, mai in gluma mai in serios, ca prea incerc sa multumesc pe toata lumea. Avand, in general, succes pe plan social explicatia era ca fie sunt egoist, fie orgolios si nu suport ca cineva sa nu ma placa. Am acceptat asta pana cand am remarcat ca atitudinea indiferenta sau refu­zurile cuiva chiar imi creau disconfort. Comportamentul meu se nas- ­­­­­­cuse probabil in urma relatiei cu mama. Avusesem mereu un raport foarte a­pro­piat, dar ui­ta­sem ca nu imi fusese aproape ni­ciodata cand greseam. Cred ca de aici am dezvoltat o teama ca, daca imi manifest dorintele, le pot face rau celorlalti“.

Pastreaza distanta potrivita

Existenta in permanenta depedenta de aprobarea celorlalti este grea. indrazneala de a spune cu glas tare ce ne dorim este o forma de afirmare de sine care ne poate indeparta de cei dragi.
Dar, revin psihologii, este o etapa necesara, un pas care trebuie facut pentru a deveni noi insine.

Elisa, 29 de ani, arhitect, po­ves­tes­te cat de dificila a fost acomo­darea tatalui ei cu conceptiile de viata ale fiicei sale. „Dupa studentie, l-am cunoscut pe actualul meu prieten. Suntem impreuna de cinci ani, dar nu dorim sa ne casatorim. Aceasta idee li s-a parut de neconceput parintilor mei. Am ajuns la con­flicte reale, santaj afectiv, mo­men­te patetice. Am incercat sa le explic ca nu pot face rabat de la valorile mele, desi ii iubesc, si, din fericire, am reusit in timp sa ii fac sa imi respecte punctul de vedere.“

„Supravietuitorii“ si „victimele“

Psihoterapeutul Mugur Ciumageanu subliniaza di­fe­renta dintre ceea ce gandim si ceea ce simtim in raporturile noastre cu ceilalti: „Rational, acceptam cu totii postulatul «e imposibil ca toti sa ma placa». Practica emotio­nala ne omoara, insa. Evidenta antipatiei, pentru multi dintre noi, re­duce ratiunea la tacere. Pur si simplu ne simtim rau daca nu suntem placuti. In jocul de-a comunicarea, asumarea faptului ca nu esti placut de altii face parte dintr-un set atitudinal de nivel avansat.

Daca ar fi sa folosim o analogie din karate, cei care accepta si se simt confortabil chiar atunci cand exista semnale clare ca sunt indezirabili ar me­rita centura neagra. Acesti «su­pra­vie­tu­i­tori» nu au nici o problema in a ge­­s­­tiona antipatia celorlalti. An­tipa­tiile, criticile sau animo­zi­tatile sunt pentru unii devastatoare la primele confruntari. A nu fi pla­cut sau a se confirma fatis acest lucru este o povara sociala greu de indurat.”

Este greu sa avem puterea de a accepta dezaprobarea celorlalti. Dar a in­drazni sa displacem este un risc esential pe care trebuie sa ni-l asumam pentru a ne ra­mane fideli noua insine.

Editare de Irina-Gabriela Buda
Foto: dreamstime.com