Calatoria mea s-a intamplat peste noapte

Cum sa-ti iubesti sotul, soata, cum sa-ti cresti copiii ori sa iti ingropi ori incinerezi parintii daca intreaga lume este o iluzie, proiectie a propriei minti aflate in stare de inselare?

Ce rost mai are sa te bucuri de ceea ce mananci, de ceea ce imbratisezi, cand toate sunt false sclipiri ori umbre ale adevaratei lumini de Dincolo?! Aceasta orientare filozofica asupra vietii isi gaseste culmea in sistemul Advaita Vedanta.

Tantrismul vine ca o miscare ce incearca sa aboleasca sciziunea radicala dintre suflet si trup, Spirit-Materie, Creator-Creatie. Creatia inceteaza sa mai fie privita de factura iluzorie si devine Shakti – energie si manifestare reala a principiului masculin divin. Creatia e ridicata acum la rang de Zeita, de consoarta a Creatorului insusi.

Principiul masculin divin este spiritul creator, si constiinta, principiul feminin al divinitatii, e manifestare, Viata! Transcendentul se exprima pe sine prin tot ce e imanent, tangibil; iar imanenta trimite inspre si dezvaluie transcendenta.

Dumnezeu e Dincolo, dar te si intampina si imbratiseaza aici prin tot ce exista, prin tot ce iti iesein cale. Daca pana atunci calea spre nemurire si divin era totuna cu renuntarea, acum ea poarta amprenta acceptarii.

Cele cinci simturi si contactul nostru cu lumea nu mai sunt infierate – de vreme ce lumea nu mai e simpla iluzie ispititoare, ci sunt celebrate: ating, miros, gust, aud, vad prezenta divina in mine si in tot ce ma inconjoara.

Ma bucur si sarbatoresc viata prin toate manifestarile ei. Sexualitatea, hrana, munca sunt toate modalitati de a face acest lucru. Trupul uman insusi devine templu, altar. Iar actul amoros se poate preschimba in uniune mistica.

Acest mod de abordare, opus caii ascetice, poarta numele de «calea mainii stangi». Desigur, ca pretutindeni, au existat si exista devieri si excese. In loc de beatitudine (ananda), unii «tantrici» au inceput sa caute doar desfatarea simturilor intr-o lume lipsita de spirit.

Astfel, se aluneca in extrema cealalta: trairea exclusiv la nivelul creatiei, in imanenta unui cerc vicios ce nu mai deschide si comunica cu transcendenta.

De aici si pana la a numi desfranarea «spiritualitate» mai e doar un pas… A respinge insa din acest motiv in-treaga miscare si tendinta de innoire pe care o aduce si raspandeste acest curent spiritual, mi se pare lipsit de noima.

Asceza aspra este inlocuita cu moduri mai tandre de traire religioasa. Curente similare sunt in islam, in miscarea sufi, iar in iudaism sunt hasizii.

Practic: atunci cand ma trezesc dimineata, eu multumesc si ma bucur ca respir, simt atingerea acestei respiratii ca pe o briza placuta in intregul corp: Creatorul, prin Suflarea de Viata, oficiaza cea mai sacra ceremonie in templul trupului meu.

Seara, cand ma astern la culcare, din nou multumesc pentru respiratia ce ma insufleteste. Recunostinta! Cand merg, cand fac orice miscare, realizez miracolul vietii ce ma strabate si anima.

Sa ma las mangaiat de fiecare raza de soare, de fiecare adiere de vant, sa ma bucur si sa ma-mbat de fiece floare, copac, fir de iarba pe langa care trec, de jocul de lumini si culori ce ma intampina atunci cand ridic ochii din cenusiul caldaramului ori al insingurarii si tristetii de sine; respir toate miresmele ce strabat pana la mine, ma las patruns si traversat de sunetele din jurul meu, sa ma pierd in micile extaze papilare atunci cand gust din darurile cu care Mama-Pamant ma hraneste si rasfata.

Gratitudine! Sa salut voios Soarele si Luna, Marea, Cerul, Norii – asa cum o facea sfantul Francisc din Assisi, numindu-le Frate Soare, Sora Luna! Sa le vorbesc plantelor pe langa care trec si vietatilor, asa cum Sfantul «hippiot» din Assisi predica florilor si pasarilor si pestilor.

Sa ascult totodata soapta naturii ce ma invaluie si-mi vorbeste si necontenit aduce lauda. La randul meu, sa-mi inalt in vazduh, cat mai sus, cat mai des, rugaciunile de lauda – ca niste zmeie ce zboara liber – si sa transform alchimic, prin invocarea gratiei divine, emotiile dureroase, gesturile si actiunile negative ale celorlalti indreptate spre mine in caldura, compasiune, acte de caritate si daruire si sa le eliberez astfel in lume.

Renuntand la orice asteptare si rezultat. Sa cobor mai des inauntrul meu si de acolo sa simt fiorul sacru al existentei; sa privesc si sa inteleg lumea nu doar cu mintea, ci si cu inima. Sa nu uit sa cant, sa dansez atunci cand devin impovarat si uit ca sunt copil al Tatalui Ceresc si al Mamei Pamant.

Sa nu uit a ma juca si ca lucruri importante se pot implini, mai curand printr-o atitudine ludica decat crispat si cu acea morga de om serios pe care obisnuim sa ne-o asezam pe fata atunci cand trecem la treaba.

Sa privesc fiecare om cu care ma intalnesc ca purtator de Dumnezeu. Sa-l celebrez si sa ma incant de unicitatea sa si, in acelasi timp, sa-mi amintesc ca undeva, mai in adancul nostru, toti suntem Una, aceeasi lumina. Sa ma bucur de tot ce ma inconjoara si sa ma las uimit de miracolul si taina unei existente la care nu-mi amintesc cand si in ce chip am devenit partas.“