Câteva adevăruri despre femei de la Aurora Liiceanu
Intr-o zi ploioasa de luni, am discutat ore in sir cu doamna Aurora Liiceanu despre un subiect care ne preocupa pe amandoua. Femeile. Lumea lor complicata, domestica, adesea invizibila, mutatiile mari ale conditiei femeiesti in postmodernitate si cum am putea intelege acest complicat „al doilea sex“, destul de diferit fata de vremea Simonei de Beauvoir…
Iuliana Alexa: Sa vorbim despre femei si despre mutatiile din prezent ale identitatii femeiesti, aici si la altii…
Aurora Liiceanu: Vorbim de femei, caci fabrica sociala are la baza relatiile dintre femei si barbati. Aici intervine nu doar maternitatea, ci si rolul mamei, cresterea copiilor, felul cum se creste un copil de catre tata. Eu vad adesea sondaje si constat ca tatal se implica putin si superficial in educatia copilului. Parintii nu sunt la fel, mama si tata sunt persoane diferite, chiar daca sunt in consens legat de educatie si copiii iau lucruri diferite de la tata si de la mama.
Avem, la nivel mental, niste expresii care ne determina: „pensie alimentara“, de exemplu. Este incorect spus… si se foloseste. Se refera numai la nutritie. In actele de divort se spune „pentru crestere si educatie“. Cresterea e partea fizica, educatia e partea mentala, psihologica. Cele doua nu se mai intalnesc atunci cand vorbim de „pensie alimentara“. Un copil are nevoie si de periuta de dinti, si de jucarii, nu il poti reduce la relatia dintre frigider si parinte.
Mutatiile au fost influentate si de valul feminismului, cu problemele aduse la lumina. Daca vrei sa vezi cat de dinamic e inca acest fenomen, urmareste Anglia. Ei sunt obsedati de relatiile de putere din cuplu, de felul cum limbajul defineste femeia sau barbatul… The Guardian are chiar pagini dedicate familiei, unde se pun probleme legate de relatii. Pun si alte probleme: ce inseamna complicitatea si relatiile dintre femei. O femeie scria la un moment dat ca avea o prietena foarte buna si ca, atunci cand amica a avut un copil, a inceput sa vorbeasca numai despre copil.
I. A.: Suna foarte familiar…
A. L.: Era un fapt care o facea sa se intrebe daca prietena ei realizeaza ca, indiferent cat de mult ar interesa-o pe cititoare copilul, in final, nu era problema ei. Si se discuta despre felul cum se degradeaza, se altereaza relatiile, din cauza faptului ca exista la cineva o identitate aditionala, cea de mama. Cred ca feminismul, politizat azi, faptul ca fiecare partid de la ei are o factiune feminina e determinant le ei. La noi, nu. Aici e mai pregnanta „aripa tanara“ versus cea a seniorilor.
Pe de alta parte, aripa feminina de la noi nu a facut eforturi sa confirme ceea ce se voia la un moment dat, respectiv ca femeile sa fie recunoscute ca entitati cerebrale in relatie. Ei bine, am intrat intr-o epoca a „beauty-sm-ului“. Totul pare ca se refera la beauty, beauty, beauty. Si deloc la participarea intelectuala si mentala a femeii. Este o dezamagirea a ultimelor decenii, pentru ca se neaga ceea ce a inflacarat mintile feministe.
Ca nu suntem obiecte sexuale si ca suntem parteneri, oameni care pot creste impreuna copii… Aici vad o prapastie mare intre feminismul occidental (desi, si la ei, in societatile dezvoltate, exista tabloid…) si noi, unde femeia e coborata foarte mult fata de un asteptat progres. Dar de vina sunt si femeile! Cand o femeie spune ca se preocupa patru ore pe zi de corp, cate ore ii raman sa se preocupe de mintea ei? Se impamanteneste ideea ca o femeie poate sa acceada social prin aspectul fizic.
Si cum oricine stie ca beauty e o valoare perisabila, atunci trebuie sa fii cat mai agresiva cat mai ai timp, ca sa speculezi asta. Mai apare si ideea ca un copil facut unui om bogat e o investitie! Femeile de azi sunt obsedate de perisabilitatea frumusetii. Cred ca am calcat gresit. Femeile nu s-au implicat destul politic, cele care ar fi putut sa schimbe ceva nu se vad, nu exista contramodele. Invazia a fost a unui tip feminin care s-a labartat prea tare pe mentalul colectiv. Si in politica se pastreaza criteriile ascensiunii pe criterii fizice.
I. A.: Semanam cu Italia la acest capitol, nu? Berlusconi isi promova metresele…
A. L.: Exista si o lipsa de cultura politica. Nu avem precedentul femeii in politica. Dar exista stereotipul amantei in politica, care intareste ideea ca initiativa feminina in politica se bazeaza pe farmec fizic si nu mai mult.
I. A.: Feminismul in Romania e privit cu mefienta – de ce? Cred ca e putin inteles…
A. L.: Este inca asociat cu cele care il promoveaza, privite ca femei frustrate. Ca ele gasesc in solutia sociala ceva care sa le aline frustrarea personala. Au fost articole care spuneau ca feministele sunt masculinizate. Eu cred ca feminitatea trebuie pastrata, sa nu se piarda. Oricate schimbari de perspectiva a suferit corpul feminin in cultura, de baza ramane corpul de clepsidra, de amfora. Exista niste permanente, care nu se pierd. Poate se poarta un corp mai atletic, dar raman anumite proportii eterne.
I. A.: Eu cred ca mai sunt lupte de dus cu titlul de feminism, femeile sunt inca victime ale agresiunilor, ale subordonarii, la multe niveluri.
A. L.: Discutia e mai ampla, barbatii sunt mai vizuali si, cata vreme sunt provocati la nivel vizual, vor avea o reactie. Dar femeile din Occident, care pot umbla imbacate elegant fara sa fie fluierate, au clasa. Ceea ce la noi e mai rar. Politicienele noastre sunt ostentative in vestimentatie. Exista insa un mod tacut si neagresiv de a fi eleganta. Clasa! De exemplu, felul cum s-a prezentat Carla Bruni in America, cu mare clasa!
La noi nu prea exista clasa la femei, pentru ca suntem un popor tanar. Suntem nestilati. Am fost la o emisiune unde am fost intrebata de ce bucatarii cei mai buni sunt barbati, de vreme ce femeile gateau de cand lumea. Si mi-am spus ca nu s-au documentat destul pentru problema asta. Restaurantul este externalizarea mesei de acasa. E un intreg complex de informatii care trebuie luate in considerare in explicarea acestui fenomen.
Pe vremuri, aveam hanuri, unde sefi vizibili erau barbatii. Deci, se perpetueaza masculinitatea din spatiul public. Femeile nu au evoluat in spatiu public, ele gateau acasa. Salonul era locul unde societatea venea in privat si unde femeia era gazda. Deci, doar barbatii sunt vizibili, femeile nu au avut ambitia sa se impuna in aceasta zona. Femeile s-au impus in trecut ca patroane de bordel, nu de restaurant, apropo de statutul intim versus social in care au evoluat…
I. A.: Vorbeam de femeile in varsta care devin… invizibile social, mediatic. Cum se poate inversa tendinta? Adica femeia matura sa isi pastreze identitatea, sa aiba un rol pregnant social, sa fie vazuta, pe scurt.
A. L.: Cred ca exista pericolul (universal uman) ca, odata ce te „depui“ intr-o relatie, sa e instaleze o delasare vecina cu nepasarea. Femeile fac asta, devin nepasatoare. E si un fenomen masculin. Nici barbatul nu mai vrea sa-si cucereasca partenera, s-a stabilizat… Este ca la cei care termina o facultate si nu mai citesc nimic dupa, pentru ca au deja o diploma. Nu se gandesc sa se „up-gradeze“.
Coabitarea produce un fel de confort unisex, duce la defeminizarea femeii si demasculinizarea barbatului (Mihai Ralea spunea ca „intimitatea e minunata, familiaritatea este obscena…“). Cand femeia iese in spatiul public, aceasta defeminizare ramane in urma ei ca o coada de cometa. Nu o lasa acasa si se vede imediat. Poate ca eul lor se muta in familie.
Ceea ce vrem noi sa educam, aceasta feminitate singulara , e blamat adesea. Se si spune „o cauta moartea si ea se rujeaza“. Exista multa rautate, chiar din partea celorlalte femei. Intr-un grup mixt, femeile „scaneaza“ prima data alte femei. Scaneaza de fapt concurenta, de aici vin si amenintarile, si controlul feminin, pentru ca relatiile dintre oameni, in buna masura, indiferent de sange, de sex, sunt relatii de putere.
Putere pe secvente, pe feliile tortului vietii, un joc de dominat-dominant, destul de putin perceput, in buna masura inconstient. Apoi, noi educam copiii sa nu vada feminitatea si masculinitatea parintilor lor. Mama nu are sex, nici tata. Parintii nu vor sa isi devoaleze latura feminina sau masculina. Mama nu mai e femeie, e Mama… Oare de ce?
I. A.: Dar poate ca e o chestie recenta, pana prin anii ’50 femeile, chiar cele casnice, erau extrem de feminine, cu manichiura, cu rochii. Sau poate ca asa a ramas in mentalul colectiv.
A. L.: Da, erau anii cand se mai dansa tango si femeile erau niste doamne. Aveau posete, manusi… Proletarizarea femeii din comunism a facut rau. Plus, daca azi mergi la tara, vezi ca a disparut fusta, femeile umbla in trening sau, daca poarta, au pantaloni pe dedesubt.
Desi romanii nu sunt un popor sportiv, au imbratisat treningul, din comoditate casnica. Eu sunt o fana a fustelor si rochiilor. Fusta „lucreaza“ la feminitatea unei femei, ii determina comportamentul, tinutul picioarelor. Sau tocurile! Coco Chanel spunea: „Nu va mai ingrijorati pentru picioarele voastre, frumoase sau urate, nu ele va poarta, ci dumneavoastra le purtati pe ele“.
I. A.: Nu vi se pare ca frantuzoaicele, dintre toate europencele, stiu sa inainteze frumos in varsta? Spre deosebire de romance?
A. L.: O amica de-a mea a intalnit la Paris o doamna in varsta, foarte eleganta, si i-a spus ca arata minunat pentru varsta ei. Iar doamna i-a raspuns: „Quand j’etais jeune, je m’habillais pour plaire maintenant je m’habille pour pas deplaire“.
Odata cu varsta, trebuie sa acorzi mai multa atentie aspectului exterior. Partea proasta e ca la noi se poarta modelul „Bubulina“, adica sa te fardezi in draci ca sa iesi in lume, ca sa intri in vizibilitatea de care vorbeam.
I. A.: Am vorbit despre femei, sa vorbim si despre barbati (tema dosarului din aceasta luna). Femeile de 30-35 de ani se plang de barbatii de aceeasi varsta. Credeti ca au motive?
A. L.: Da, cred ca au. Barbatii de alta-data nu mai sunt, pentru ca azi totul se petrece in termeni de deal, nu de asteptare. Am discutat cu multi barbati tineri, azi nu se mai asteapta, azi iti trebuie rasplata imediata. Nu se mai investeste timp in seductie, in dozare, in crescendo. Pentru ca e ca la targ, un deal simplu si concis. Nici femeile nu mai folosesc seductia, si nici barbatii nu mai folosesc curtoazia.
I. A.: Poate ca in era aceasta a conectivitatii rapide, moravurile (sexuale) vor fi cele descrise de romancierul cinic Michel Huellebecq. Rapid, anonim, rece…
A. L.: Mi-a aratat la un moment dat cineva un SMS din care reiesea ca are o intalnire sexuala (nici macar erotica, eroticul e altceva) intre 4 si 5. I-am zis ca e ca la bordel, dar acesta e planning-ul zilnic pe care unii si-l fac. Dar s-a schimbat si faptul ca oamenii nu mai suportaf feedback-ul negativ, din care, de obicei, inveti foarte mult. Oamenii evita acest lucru. Daca un baiat face curte unei fete si ea nu raspunde la fel, zice „la revedere, caut pe altcineva, e vina ei, e o proasta“.
Nu isi pune problema de ce nu il vrea. Aici intervine ceea ce in psihologie numim „eroarea fundamentala de atribuire“. Respectiv, toata viata noastra e legata de esec si de succes. Astea ne formeaza. Ei, barbatii, tind sa atribuie in exterior vina, femeile si-o asuma. E un dat universal. Barbatii au self-serving bias, se scuza de acest esec amoros, plaseaza responsabilitatea pe umerii femeii, e vina ei. Iar femeile si-l asuma: „Sunt nasoala, sa ma tund, nu sunt destul de supla…“.
Din acest punct de vedere, barbatii sunt mai aparati in fata esecului. Poate ca e si o chestie culturala. Dar femeile sunt mai vulnerabile in fata culpabilitatii si a rusinii. Si in cresterea copiilor femeile sunt mai culpabilizate: „Maica-sa nu il spala, nu ii da sa mance…“. Vinovatia e specialitate feminina.
Asta coreleaza cu faptul ca, desi nu exista nicio lege obiectiva, copiii sunt dati mamelor. Societatea hiperresponsabilizeaza femeia. Britanicii spun, si bine spun, ca „barbatii nu au acces nativ la modestie“. Sexologii mai spun si ei ca femeile sunt astfel pentru ca lor, cu maternitatea la pachet, le-a venit lipsa urgentei sexuale. In cuplu, femeile vor mai mult emotie.
I. A.: Si barbatii sunt determinati mai mult de testosteron, nu?
A. L.: Asta ar fi abordarea biologizanta, cea a psiholoagei canadiene Susan Pinker. Ea zice ca femeia nu vrea de fapt sa domine, pentru ca hormonii ei, oxitocina in special, o fac mai calda, mai empatica.
I. A.: Unde mai este mister?
A. L.: Pai cred ca o responsabilitate o poarta pornografia, dezgolirea fara precedent a femeii. Seductia e o chestiune de mister, nu de devoalare. Apoi, scaderea varstei tinerelor prezentate peste tot contribuie la absenta vizibilitatii femeii varstnice. Dar sa stiti ca si virilitatea romaneasca, de pe la 35 de ani incolo, e un mit.
Barbatii romani au probleme cu sexualitatea, cel putin asta aflu de la majoritatea amicilor mei sexologi. Revenind la ce isi doresc femeile… 67% la suta dintre femei nu ar parasi un barbat cu disfunctie erectila daca el ar fi cuminte acasa, sa aduca bani, sa se ocupe de copii…
I. A.: Oare de ce sunt femeile atat de submisive?
A. L.: Pentru ca au alte valori. Ele nu au urgente sexuale, pentru ele e mai importanta siguranta financiara, statutul de femeie maritata. Femeile sunt mai conservatoare si au alti indici de stabilitate decat barbatii. Cu toate astea, mai multe femei albe s-au casatorit cu barbati de culoare, in vreme ce invers, mai rar. Barbatii albi nu prea isi asuma relatia cu femeia de culoare. Clasa, rasa, sexul raman indicii perceptiei sociale, orice am face, peste tot.
De ce le e frica femeilor si barbatilor?
A. L.: Britanica Margaret Atwood a aflat ca femeilor le e frica de violenta, de viol si agresivitate. Barbatilor le este frica de violenta psihologica. De umilinta. Le e frica sa nu fie umiliti de catre femei. Poate de aceea culturile diverse au practici diferite de expunere a femeii. Am vorbit cu un profesor care a predat la Bagdad. Si vorbea si el cu un localnic despre femeile lor „voalate“.
Localnicul explica: „Noi avem o lectura a privirii cu totul diferita de a voastra. Noi, daca vedem ochii, stim despre starea psihica, rangul, varsta… Noi avem o lectura rafinata a femeii, pentru ca nu avem alt indicator decat ochii. Iar daca ii vedem glezna, stim totul“.
Apropo de agresivitatea verbala: eu am cumparat la un moment dat un dictionar de injurii in diverse culturi. Am aflat astfel ca in Italia e foarte grav sa ii spui unei femei ca e „ca o lamaie“. Noi, neavand lamai, spunem ca femeia dezagreabila e „ca o muratura“. In Japonia nu exista injuratura de mama, de pilda. Dimpotriva, acolo are loc anual Festivalul Penisului, si nu e deloc obscen! Copiii se joaca printre sculpturile tematice si toata lumea e fericita…
