Ce ascunde obsesia pentru aparente
Atat barbatii cat si femeile sunt obsedati de aparente. Vrem sa fim tineri, frumosi si slabi, chiar cu pretul propriei sanatati psihice. Despre cei care vor tinerete fara batranete ne vorbesc psihoterapeutele Anca Dontu si Miruna Stanculescu.
Aveti in terapie oameni, femei obsedate de felul cum arata?
Anca Dontu: Am avut in terapie destui oameni preocupati de modul in care arata. Obsedati? In principiu, cred ca aveau dreptate sa fie preocupati in acel moment, doar ca nu stiau de unde sa apuce aceasta problema.
Adica aveau probleme reale de control al greutatii/apetitului, dar nu stiau ce sa faca, intrucat nicio metoda nu daduse rezultate pentru ei. Nu stiu sa spun daca au fost mai multi barbati decat femei…
Poate pentru ca la femei e mai normal sa fie preocupate de modul in care arata; la barbati e mai putin firesc sau, mai bine-zis, noi nu suntem obisnuiti cu o asemenea preocupare la barbati, drept pentru care ne sare in ochi, atunci cand o intalnim.
Am avut cativa pacienti barbati care erau preocupati excesiv de fizicul lor, pentru ca il asociau cu potenta sexuala, cu posibilitatea de a fi doriti si/sau valorizati de catre femei.
Un aspect fizic impecabil ar fi fost de natura sa compenseze lipsa lor de incredere in fortele proprii, pentru ca, in absenta acestui bilet de intrare in gratiile femeilor, ar fi trebuit sa fie foarte atragatori prin cuvinte, prin atitudine, ceea ce pare si chiar este mai greu, necesita mai multa munca de moment, inspiratie, empatie, sarm…
Iar ei nu erau increzatori ca ar avea aceste calitati sau preferau sa nu mizeze pe ele. Aspectul fizic este mai fara echivoc.
Pentru femei, functioneaza cam la fel, cu mentiunea ca in mentalul colectiv o femeie frumoasa (si atat) estemai valorizata decat un barbat frumos (si atat). O femeie frumoasa poate folosi aspectul ei fizic in mai multe situatii decat o poate face un barbat.
Chiar daca in majoritatea acestor situatii ea este privita ca un fel de „marfa“, „obiect“ destinat placerii vizuale a celor din jur.
Miruna Stanculescu: Noi, toti, indiferent de sex, suntem preocupati de aparenta fizica. Ne place sau nu, este un criteriu de acceptare sociala si profesionala.
Deci, da, ca psihoterapeut ajungi sa lucrezi cu oameni preocupati peste masura de felul in care arata. Nu numai femei, ci si barbati. Care incep si ei sa plateasca pretul pentru accentul (foarte trendy, de altminteri) pe aparenta fizica si ingrijire corporala.
Cred ca suntem pe cale sa ajungem si aici la egalitate – vom deveni egal preocupati si, implicit, posibil obsedati si chinuiti de aparente.
Ce este inca diferit este ca barbatii sunt mult mai vulnerabili (pentru ca se afla intr-o conjuctura relativ noua) si mult mai putin inclinati sa apeleze la ajutor.
Dar, pana la urma, tuturor le pasa cum arata. Este important sa stim unde se termina preocuparea si unde incepe obsesia (adica tulburarea dismorfica corporala).
Oricare dintre noi este imperfect. Doar unii dintre noi vad exclusiv o imperfectiune ori de cate ori se uita in oglinda.
Oricare dintre noi va investi timp in a-si „masca“ imperfectiunile (prin tinuta sau machiaj), dar numai unii dintre noi vor face din acest lucru un ritual, obligatoriu.
La fel, oricare dintre noi investeste timp in a-si corecta imperfectiunile (prin sport, cosmetica sau chiar operatii estetice), dar numai unii dintre noi vor face din corectarea lor un scop in viata.
Ati avut in cabinet anorexice, bulimice…
Anca Dontu: Persoane anorexice am intalnit mai rar in practica mea personala, persoane bulimice in schimb, mai des. In special, adolescente. Si intr-un caz, si in celalalt.
Probabil, cu inaintarea in varsta, invatam sa ne gestionam altfel impulsurile alimentare, le putem masca, le travestim in alte simptome. Sau ne dam seama ca nu e bine, si ne deplasam catre alt simptom mai putin vizibil, mai greu identificabil de catre noi insine.
La adolescenti, apar mai acute aceste tendinte, mai „sincere“. Poate si pentru ca transformarile prin care trec adolescentii (si mai ales adolescentele) sunt mai intense decat cele de la varsta adulta, drept pentru care si reactiile lor sunt mai violente.
Miruna Stanculescu: Am lucrat cu oameni cu tulburari de alimentatie. Si nu numai femei.
Tulburarile de alimentatie sunt, pana la urma, doar un alt mod de cooperare cu realitatea perceputa de catre persoana in cauza sau de protest impotriva istoriei de viata.
Ne nastem si copilarim in familii imperfecte sau cu probleme. Mai apoi, traim intr-o lume care poate parea, cu usurinta, haotica, periculoasa. In care ne simtim deseori presati de colegi, de familie, de societate si de obligatiile de fiecare zi.
Multi dintre noi ajung la stadiul de adult insotiti de constientizareaimperfectiunii lumii in care traiesc, dar fara uneltele emotionale prin care sa poata face fata constatarii cu pricina.
Asa incat, am vazut copilarii traumatice (insotite de abuz fizic sau sexual) transpuse in anorexie sau bulimie. Sau oameni care nu stiau cum sa se protejeze de lumea inconjuratoare decat prin scutul reconfortant al mancatului compulsiv.
Ce ascunde aceasta tulburare?
Anorexia si bulimia sunt doua fatete, foarte fin delimitate, ale aceleiasi probleme. Amandoua sunt tulburari alimentare si se manifesta destul de asemanator.
La un prim nivel, anorexia este legata de dorinta de a fi slaba, de a fi in standardele agreate la nivel mondial pentru fotomodele (desi exista o miscare intensa de a „umaniza“ aceste standarde, tocmai din cauza efectelor nocive pe care le poate avea o dieta drastica asupra sanatatii).
Problema este cand tanara femeie are impresia ca este mai grasa decat in realitate, ca ar trebui sa slabeasca (desi nu este cazul) si cand nu recunoaste acest lucru (poate pentru ca stie ca cei din jur nu o vor sustine in ideile sale).
Si de multe ori nu ii spune niciun prieten ca e prea slaba, pentru ca unii chiar o pot invidia pentru silueta ei, fara sa stie ce eforturi face ea pentru a arata asa (infometare, provocarea eliminarii alimentelor prin vomitive sau laxative, efort fizic exagerat de dur etc.)
De fapt, vorbim despre o neincredere in propria persoana, in propriile calitati, inclusiv in cele fizice, in capacitatea de a fi atragatoare in mod natural, fizic si psihic, ca o suma, un cumul de insusiri.
Bulimia, pe de alta parte, este aceeasi obsesie pentru a arata bine, dar dublata de nevoia de a ingurgita o cantitate mare de alimente. Dupa care urmeaza aceeasi schema, cu eliminarea, prin diverse metode agresive, a alimentelor.
Diferenta fata de anorexie pare a fi doar aspectul fizic aparent normal al bulimicului si cantitatea de alimente ingerate, ceea ce s-ar putea datora „poftei“ crescute sau mediului cultural diferit in care traieste persoana respectiva.
Vorbim de aceeasi neincredere in sine, in calitatile proprii luate ca un tot. Dar putem vorbi, in acelasi timp, si de un refugiu in mancare, neacceptat in totalitate, de nevoia de a umple un gol interior, emotional, prin mancare, dublata de teama de a fi respinsa daca aspectul fizic nu mai corespunde normelor sociale.
Se considera ca ambele boli au o transmitere genetica, ceea ce ma duce cu gandul la o atmosfera familiala prielnica dezvoltarii unei astfel de neincrederi in sine.
Pe de alta parte, se considera ca ambele boli apar in medii culturale care favorizeaza aspectul fizic, ceea ce canalizeaza simptomatic nefericirea catre agresarea propriului corp.
Desigur ca ne putem pune intrebarea: care este beneficiul secundar al acestor boli (intotdeauna exista unul), pentru ca, inconstient, persoana anorexica sau bulimica trage un semnal de alarma cuiva apropiat, se „asteapta“, repet, inconstient, sa fie vazuta si oprita, ca semn al unei iubiri neconditionate. Dar acest demers investigator isi are mai degraba locul intr-un cabinet de psihoterapie.
… dar oameni obsedati de imbatranire? La ei, ce se intampla, de fapt, in profunzime?
Anca Dontu: Da… Toti ne dorim sa ramanem tineri, nu?! Unii oameni vor sa faca multe lucruri in viata si vor sa aiba mult timp la dispozitie.
Sau nu vor sa se desparta de cei apropiati. Sau, „pur si simplu“, le e frica de moarte (de a fi sau a nu fi dincolo). Dar mai sunt oameni care se tem nu atat de trecerea anilor, cat de semnele varstei pe chipul lor. Cei care, de exemplu, daca pot, isi fac operatii estetice.
Poate pentru ca se gandesc ca nu vor mai fi placuti cu riduri. Poate pentru ca nu vor fi la fel de in forma ca in tinerete.
Deci, revenim cumva la ideea ca un corp frumos este un soi de pasaport pentru relatii fericite, pentru o imagine buna in fata celorlalti, in general.
Miruna Stanculescu: Problemele generate de neacceptarea imbatranirii sunt frecvente. Fie ca se manifesta direct si concret, prin apelarea la operatii sau proceduri estetice, fie ca se manifesta mai subtil, sub forma vreunei tulburari anxioase sau depresive.
Traim intr-o societate in care oricare dintre noi ar vrea sa traiasca mult si nici unul dintre noi n-ar vrea sa imbatraneasca.
O lume in care un rid si un fir de par alb pot deveni o tragedie. De ce? Eu cred ca ne traim vietile pe „repede-inainte“, sperand intr-o vreme cand vom avea timp sa respiram linistiti si sa apucam sa ne bucuram de viata.
Simbolic, avem nevoie de o a doua tinerete, de vreme ce batranetea devine o sansa (ultima) de a trai in mod ego-centrat.
Este nevoie doar de un mic imbold pentru a deveni tentat sa vrei sa traduci simbolicul in concret si sa te straduiesti sa ramai tanar nu doar la figurat, ci si la propriu.
Iar imboldul este acolo… In fiecare pauza publicitara a serialului preferat, pe orice stand cu produse de infrumusetare, in orice revista glossy sau de life-style.
Daca ajungi la maturitate si esti nemultumit de cat ai apucat sa faci din ceea ce iti doreai cu adevarat, e doar un pas pana la a incepe o lupta obsesiva impotriva dovezilor care iti amintesc ca timpul trece.
Care lupta vine cu pretul anxietatii generate de imposibilitatea castigarii ei, la pachet cu tristetea generata de inexorabilitatea sfarsitului.
Ce credeti despre cultura curenta a tineretii si frumusetii obligatorii? Ce pagube produce?
Anca Dontu: Toate cele de mai sus si multe altele. Mai mult sau mai putin vizibile. Am ajuns sa pretuim prea mult forma, in detrimentul continutului. Frumos si tanar nu ar trebui sa insemne doar ca aspect.
Ar trebui sa fie mai degraba o stare de spirit. Tineretea ar putea fi un mod de a gandi tolerant si flexibil, nu?! Si asta ne-ar ajuta sa fim mai fericiti cu noi si cu cei din jur.
In schimb, azi, tineretea inseamna lipsa ridurilor, performanta fizica. Si asta ne produce anxietate, pentru ca exteriorul se degradeaza mai repede si mai vizibil pentru toti.
Frumusetea ar putea sa insemne bunatate si seninatate sufleteasca. Si asta ne-ar face mai fericiti. In schimb, inseamna trupuri anorexice, implanturi dureroase si uneori periculoase, suferinta fizica pentru un aspect trecator… si asta nu ne poate face fericiti decat pe termen scurt. Pentru ca expira si o luam de la capat… Pana obosim.
Depresia este o consecinta indirecta a acestei culturi. Pentru ca ne indeamna sa visam la ceva ce nu vom avea niciodata, decat in photoshop. Si ne indeparteaza de realitatea care poate dura pana la sfarsit. Cu un alt fel de tinerete si un alt fel de frumusete.
Miruna Stanculescu: Suntem, in mod constant, pocniti peste cap cu „frumusetea perfecta“.
Studiata, lucrata si deseori photoshop-ata, as adauga eu. Studiata, pentru ca totul face parte dintr-un cadru gandit cu atentie; lucrata, pentru ca adeseori sunt oameni de profesie „frumosi“; photoshop-ata, pentru ca, in ciuda primelor doua, perfectiunea nu exista, ci se face.
Doar ca emotionalul nostru nu-si bate capul cu deductiile logice. Vede si vrea. Apoi compara si e nemultumit. Fara o baza rationala si buton de oprire.
Nu ajuta nici ca industria de frumusete preseaza adesea butonul vinovatiei. O sa ma refer doar la faptul ca exista deja o linie de produse care vizeaza body grooming-ul masculin. Ingrijirea corpului. Care e opusul?- Neingrijirea. Si care este emotia? Vinovatia.
Iata si ideea indusa femeilor: meriti. Din nou, care opusul? Nu meriti! Si care emotia? Vinovatia! Asa ajungem sa ne simtim vinovati daca nu investim timp in imbunatatirea noastra corporala.
Si tot asa ajungem sa ne echivalam valoarea perceputa sau autoperceputa cu aparenta fizica si cu investitiile noastre (de timp, de energie si de bani) in domeniu. Realitatea cruda este ca, da, aparenta fizica conteaza. Dar, dincolo de un nivel firesc, nu e nici obligatorie si nici esentiala.
Anca Dontu este psiholog principal, psihoterapeut formator in psihoterapie psihanalitica
Miruna Stanculescu este psihoterapeut cognitiv-comportamental
Cabinet individual de psihologie Miruna Stanculescu
Str. Ion Radovici nr. 12
Tel. 0744.831.761
www.mirunastanculescu.ro
A consemnat Iuliana Alexa
Citeste si:
Adolescentele si imaginea corporala
Foto: shutterstock.com
