Ce ii face pe barbati sa planga

Cum faci un barbat sa planga

De cand se stie, Ioan, 52 de ani, nu isi aduce aminte sa fi plans vreodata. „Asa am fost crescut: nimic nu ma poate tulbura in asemenea hal incat sa ma faca sa plang“. Nimic, in afara de moartea sau suferinta copiilor. „In cazul acesta, intr-adevar, cred ca as fi in stare sa ma prabusesc de durere si sa vars toate lacrimile pe care le-am tinut in mine in toti anii acestia.“

Moartea, suferinta celuilalt, des­par­tirea sunt singurele motive de plans indicate in mod spontan de barbati. Urmeaza apoi lacrimile de bucurie. „Am plans cand s-a nas­cut fiul meu“, marturiseste Radu, 36 de ani. „Am fost primul surprins de asta. Pur si simplu mi-a venit din­tr-o data sa plang, dar sunt man­­­­dru de lacrimile mele, pentru ca au marcat un eveniment ex­cep­tio­nal.“

Aceeasi emotie si in cazul lui Silviu, de 40 de ani: „Cand Romania a batut Columbia in 1994 si eu, si ceilalti – toti, de fapt – am izbucnit in plans. Nu era nicio rusine in as­ta, dimpotriva, nu puteam decat sa fim mandri! Mandri pentru ca a­cele lacrimi celebreaza victoria, in­coronarea sportivilor ca­re s-au im­pus prin efort“. Sunt lacrimi de bar­bati, „lacrimi patriotice – deci, cinstite“.

Chiar daca sunt coplesiti de e­mo­tie, putini sunt aceia care se lasa in voia lacrimilor precum femeile. In mod normal, ei plang cu masura si discretie. „La moartea tatalui meu, eram terminat de durere, dar nu re­­­useam sa plang“, marturiseste Gruia, director de dezvoltare intr-o multinationala, in varsta de 34 de ani. „Eram suparat pe mine, vedeam ca surorile mele plangeau si sim­team ca imi reproseaza ra­cea­la, dar cu toate astea tot nu puteam sa plang.“

De ce femeile sunt altfel

Ne decodeaza acest mister tot Dumitru Edmond: „Femeile sunt asoci­a­te cu fragilitatea. Ea face ca in majoritatea culturilor sa le fie in­ga­duita exprimarea emotiilor lor prin plans, cu mai multa usurinta decat la barbati. Atat pentru barbati cat si pentru femei, plansul apare pentru a elibera o incarcatura emotionala. Contactul cvasipermanent cu propriile emotii isi are o explicatie in predominanta emisferelor cerebra­le: emisfera cerebrala principala a femeilor este emisfera dreapta – e­misfera responsabila si de reactiile e­motionale.

Emotiile cer sa fie exprimate, fie ca este vor­ba de bucurie, fie ca este vorba de tristete. Iar acest lucru nu tine cont de sexul persoanei care le traieste, ci mai degraba de mecanismele de adaptare la mediu, care fac diferenta intre bar­bati si femei. De exemplu, daca barbatii, prin natura lor, au invatat sa fie directi si sa ceara ceea ce au ne­voie, femeile au invatat ca pot manipula pentru a obtine ceea ce vor. Astfel, lacrimile pot fi si un in­strument foarte bun de santaj e­motional.

Dar, daca in Antichitate se credea ca acest lucru este specific numai femeilor, in psihologie (chiar daca s-a pastrat denumirea de histrionism – «histrio» in greaca in­seamna «uter») astazi se atribuie a­cest comportament de manipulare si barbatilor“. …care, in ultima vreme, isi dau drumul la lacrimi fara multe mofturi. Obositi sa joace rolul e­ro­u­lui, ei isi acorda dreptul sa-si ex­prime momentele de vulnerabilitate. A fi liber inseamna in primul rand a fi liber sa simti.

Daca razi cand iti vine, daca mananci cand iti e foame sau bei cand iti e sete, de ce sa nu plangi in clipe de furie sau de tristete? Imaginea bar­ba­tului dur, care arboreaza masca invulnerabilitatii, desi foarte draga romanului, incepe sa se estompeze, in favoarea unui tip nou de masculinitate. Crescuti de femeia moder­na, care cunoaste valoarea expri­ma­rii e­motiilor, o noua generatie de baieti descopera cat de reconfortant este sa fii autentic!

O inhibitie
Baietii, spre deosebire de fe­tite, sunt invatati de mici ca „nu trebuie sa plangi pentru fleacuri“.

O noua generatie
Educati de femei inteligente emotional, barbatii din generatiile mai noi invata sa isi exprime emotiile.

Un atribut unisex
Femeile isi folosesc cu preponderenta emisfera dreapta. Dar, incet-incet, si baietii vad beneficiile exprimarii sentimentelor.

„Am plans, da!“
Adrian, 36 ani

„Majoritatea barbatilor spun ca nu au plans niciodata in viata. Pro­babil ca mint, dar asa-s bar­ba­tii. Eu insa am sa re­cu­nosc, fa­ra rusine, ca am lacrimat de foar­te multe ori. Nu vorbesc de plansul eliberator din copilarie, cand ve­neam acasa cu genunchii fer­fe­ni­ta, la picurii prelinsi pe o­braz la fi­nalul din «Casablanca» si din «Ti­tanic», de­venite deja «la­crimi cla­sice». Am plans, da!

Plans his­tri­o­nic, plans acuzator, plans fals si plans care cere palme, dar si plans de fericire, de frica, de in­do­iala, de singura­ta­te, de uimire. Plans de indragostit, dar si de mas­­cul gelos, suspine de neliniste si de uimire, de tacere si de lipsa de ras­pun­suri. Insa cu a­de­varat, din adancul cel mai a­danc al su­fle­tu­lui, am plans o sin­gura data: a­tunci cand am fost ier­tat. Cand fe­meia pe care o iu­beam m-a iertat de o vina cutre­muratoare.

Si am plans, ciudat, a­tunci cand ar fi tre­buit, de fapt, sa ma bucur. De ce? Mi-am dat sea­ma mult mai tarziu. Plangeam f­i­in­dca stiam ca voi uita foarte re­pede gestul nascut din iubire. A fost adevarat: i-am uitat iertarea. Si inca nu m-am putut ierta pentru asta.“