Ce ne complexeaza
Eu de ce nu sunt perfecta?
Irina ne vorbeste despre cateva din frustrarile ei: „Simt asta in fiecare zi proasta pe care o am. Daca sunt agitata sau nervoasa, nu imi place nimic.
Uneori, timp de o ora caut cu ce sa ma imbrac si nu-mi convine ce gasesc pentru ca… am soldurile prea late, fundul un pic cam mare, sunt mica de inaltime si mi-ar trebui tocuri s.a.m.d.
In zilele obisnuite, nu stau sa ma gandesc atat de mult la nemultumirile mele legate de felul in care arat. Dar anxietatea imi creste atunci cand trebuie sa ma imbrac pentru o petrecere sau o prima intalnire. Uneori e coplesitor sentimentul ca toata lumea imi va vedea defectele“.
Revistele de moda prezinta o realitate denaturata, o perfectiune pe care femeia obisnuita nu are cum sa o atinga decat daca noi, toti, ne-am naste cu un program Photoshop atasat, care, eventual, sa poata face modificari in timp real, in functie de dispozitia noastra zilnica. Ar fi bine?
Chiar daca realizam ca femeia adevarata este cea imperfecta, cautam frumusetea fantezista si ne pierdem in fascinatia pentru ideal.
Tragedia intervine atunci cand neacceptarea propriului fizic, cu defectele lui, degenereaza in tulburari precum bulimia si anorexia. Acestea sunt extreme ale deformarii imaginii de sine, cu rezultate grave asupra psihicului si sanatatii fizice a unei persoane.
Perfectiunea fizica pe care par sa o caute aceste persoane este, de fapt, expresia unei mari nesigurante emotionale, teama de neacceptare de catre cei din jur, iar tentativa de a obtine ceea ce cred ele a fi un trup perfect este, de fapt, cea de a obtine o viata perfecta.
Asemenea tulburari sunt de competenta medicilor si trebuie tratate din timp, cele mai afectate fiind adolescentele.
De cele mai multe ori, micile imperfectiuni dau acel sarm personal. Faptul ca avem pistrui sau nasul prea carn e deja o trasatura lipsita de importanta, daca ne gandim la persoanele nemultumite de propria inaltime, conformatie, forma fetei, greutate.
Cand educatia da rateuri
Recent, am citit articole despre domnisoare ce isi doresc sa arate precum papusa Barbie, suportand toate interventiile chirurgicale necesare pentru atingerea idealului. Intra in categoria no comment. Si totusi, baietii nu vor sa arate ca un Colt, un Ferrari sau… Fat Frumos, ca sa pastram firescul comparatiilor.
Educatia este cea care, de mici, pe baieti in plaseaza in sfera actiunii – pentru a-si demonstra valoarea, iar pe fete – in cea a frumusetii, pentru care baietii intra in actiune. Fat Frumos lupta si salveaza, iar Ileana Cosanzeana… e frumoasa. Cea mai frumoasa! E cea mai tanara, cea mai frumoasa si personajul principal al povestii, spre deosebire de surorile ei mai mari ca varsta si doar frumoase…
Exista emisiuni (reality shows) cu concursuri de frumusete pentru fetite de doi-trei ani, machiate, imbracate, coafate de mame, pentru a arata perfect. Chiar am retinut un indemn, care m-a uimit, din partea unei mame, pentru fiica ei de trei ani: It hurts to be beautiful. Grav, nu?
Sunt situatii cand complexele pornesc inca din copilarie, dintr-o frustrare a parintilor, frustrari care se proiecteaza asupra copilului, acesta nefiind „suficient de…“. Fie tata dorea baiat si are fata, fie mama ar fi vrut pe cineva care sa-i semene si sa-i impartaseasca idealurile si viziunea asupra vietii, lucru care nu se intampla – sunt cazuri in care parintii sunt cei care sadesc primele complexe. Acceptarea de sine ajunge sa depinda direct de cea a celor din jur, iar perfectiunea se identifica cu valoarea personala.
„Din pacate, pentru mama, nu am fost niciodata destul de frumoasa, de slaba sau… de desteapta. Mai mult, din pacate, fizic, seman cu tatal meu, care a parasit-o, recasatorindu-se cu alta femeie. Prin urmare, am toate defectele posibile.
Mi-a fost foarte greu sa imi gasesc un echilibru, de care m-am apropiat odata cu indepartarea de mama. Dar am crescut crezand ca nu sunt suficient de buna. Dezamagirea mamei era constanta, la fel si comparatiile cu alte fete, care erau mult mai interesante ca mine.
Nici azi nu am o relatie buna cu mama, dar am invatat sa nu mai fiu coplesita de ceea ce inca imi mai spune. In momentele mele de tristete, insa, ma apasa toate aceste temeri si nemultumiri si nu odata m-am gandit si eu ca, da, nu sunt suficient de buna. Dar am invatat sa ma plac. Asa cum sunt“, ne spune Magda, 41 de ani, optician.
Exista si o categorie a complexelor pornite tot din asemanarea fizica cu un parinte pe care il consideram un exemplu negativ, evitand sa… fim ca el. Asemanarea fizica ajunge sa fie o reamintire constanta a posibilitatii de a ajunge la punctul evitat si, prin urmare, o sursa de frustrare si anxietate.
„Cred ca as fi in stare sa suport o operatie estetica. In adolescenta, in plina criza depresiva, ma gandeam ca un accident mi-ar modifica trasaturile si nu as mai semana atat de bine cu tatal meu. Era un betiv, o dezamagire puternica, un om de care imi este rusine ca imi este tata.
Toata drama copilariei mele o resimt de multe ori cand ma privesc in oglinda. Semanam leit. Culmea, mama m-a incurajat mereu: a spus ca am luat singurul lucru bun pe care il avea tata. Iar felul meu de a fi nu va fi niciodata acelasi“, se confeseaza Robert, 28 de ani, inginer.
Problema e alta
Nevoia de acceptare din partea celor din jur trebuie sa o inlocuim cu o stima crescuta de sine. Desi greu de conceput, felul in care ne vedem noi si parerea noastra despre propria persoana sunt ceea ce transmitem celor din jur.
Sublinierea complexelor le face vizibile, neincrederea in sine si critica exagerata la adresa noastra va fi simtita de cei din jur. De ce sa ne concentram resursele pe neajunsuri, alterand imaginea pe care ne-o cream, si sa nu exploram trasaturile pozitive in avantajul nostru? Cate persoane frumoase nu pierd teren in fata altora mai putin frumoase, dar cu mult mai multa incredere in ele insele?
De Iulia Barca
