Complexele ti le dau privirile celorlalti

Invatam ca frumusetea ne aduce avantaje imediate. Dar daca natura ne-a inzestrat cu altceva decat masuri de manechin si chip de papusa? Confesiuni ale unor femei ce si-au depasit complexele.

Avem nevoie de confirmari ale fizicului nostru

Maria A., 30 de ani, Bucuresti

Nu m-am considerat niciodata o fata frumoasa. si cred ca e tare important sa ti se spuna ca arati bine la varsta la care se construieste feminitatea… pe la 16 ani, mi se parea ca sunt grasuta. Adevarul este ca, uitandu-ma in urma, a­veam mult sub greutate! Asadar, am traversat un episod de ano­re­xie. Mi-am dat seama de asta des­tul de tarziu, citind despre asa ceva. Ma indragostisem lulea de un coleg de liceu si doream din tot sufletul sa fiu demna de el, sa arat bine…

Rezultatul a fost ca m-am anemiat ca la carte si am lesinat intr-o frumoasa zi de vara… ce sa zic? Pot sa imi culpabilizez parintii pana la ziua de apoi ca nu a fost atenti la pro­blemele de identitate ale fiicei lor adolescente, dar nu mai pot schimba trecutul.

Am invatat, insa, ceva: chiar daca latimea soldurilor, culoarea ochilor sau lungimea picioarelor ne e data de Dumnezeu, putem intotdeauna controla anumite lucruri: putem face sport pentru a avea masa musculara, si nu grasime, putem renunta la fumat pentru a avea un ten tanar, putem sa ne plimbam un sfert de ora intr-o zi grea pentru a avea o postura relaxata si placuta ochiului („capul intre umeri” e de la distanta marca celor stresati). Asadar, putem schimba chestii minore, dar care fac diferente majore.

Complexele ti le dau pri­vi­rile celorlalti, dar si absenta pri­virilor lor aprobatoare. In plus, admir mereu mai mult oa­menii imperfecti fizic, dar ca­re debordeaza de umor si de tandrete si de prietenie fata de ceilalti. Fizicul e important, da. In ziua de astazi, o femeie frumoasa e mai privita si chiar se spune ca are salariul mai mare. Iar noi, femeile, avem nevoie de aceste confirmari ale fizicului nostru, poate mai mult decat barbatii. Dar daca nu suntem perfecte sau nu atragem privi­rile, ne putem oferi liniste sufleteasca fiind noi insene.

Presiunea inteligentei

Laura C., 39 de ani, Ploiesti

Cand eram mica, la scoala ge­nerala, eram cea mai buna din clasa, luam in fiecare an premiul intai, participam la olimpiade la care luam nota buna, eram implicata in tot felul de cercuri si activitati. Evident, parintii si profesorii mei erau foarte incantati de mine si ma laudau, insa colegii se purtau foarte urat si ma respingeau.

Desigur, acum poate suna ca o prostie (si s-au facut atatea filme pe tema asta incat putem spune ca subiectul este „expirat”), insa pentru un copil, drama este foarte mare. Acum, eu la randul meu am copii si incerc sa ii fac sa aiba incredere in ei, sa le ofer afectiune si sa le incurajez apartenenta la grup, dar nu pot suplini si lumea care ii inconjoara si, in niciun caz, nu vreau sa devin sufocanta. Dar nu pot sa nu ma ingrijorez si sa nu ma gandesc la faptul ca poate si ei vor trece printr-o experinta similara celei care pe mine, cel putin, m-a marcat foarte tare.

si este foarte frustrant sa te simti complexata de… inteligenta ta. In clasa a VIII a, pentru ca aceasta presiune si respingere din partea celor de varsta mea devenise insuportabila, am devenit total dezinteresata de scoala. Incepusem sa nu mai invat, nu imi mai faceam lectiile, luam note mici, profesorii erau socati, iar parintii nu mai stiau ce sa imi faca. Nu am ramas corijenta tocmai pentru ca ma cunosteau profesorii si s-au gandit ca am probleme acasa, care ma afecteaza.

Am terminat clasa a VIII a cu o medie dezastruoasa. Desi eu credeam ca, actionand asa, voi fi acceptata, rezultatul a fost contrar. Noroc ca m-am trezit la timp si am reusit sa ma pre­gatesc pentru admiterea la liceu si sa fiu admisa la unul dintre liceele de elita ale Bucures­tiului.

Vremurile acelea m-au afectat cu adevarat. Azi, chiar cand avem sedinte la serviciu si sunt absolut convinsa ca solutia pe care as putea sa o dau este foarte buna, tot imi este parca teama sa ma afirm si imi vine sa imi inghit cuvintele. Din fericire, aici am parte de un colectiv foarte deschis care nu ma complexeaza din cauza ca… imi merge mintea.